În 27 noiembrie 1918, Elena Albu și Ana Macrea au fost alese în unanimitate de către Adunarea generală a Reuniunii femeilor române din Hunedoara ca delegate la Marea Adunare Națională Română de la Alba Iulia, din 1 Decembrie.

Elena Vinolea s-a născut în anul 1879, la Hunedoara. Familia Vinolea a mai avut doi băieți și două fete. Era o familie veche și înstărită din oraș.

În acele vremuri, fetele nu mergeau la școală. Totuși, familia Vinolea și-a trimis fiica să urmeze trei clase în limba română. Nepoata sa, Lavinica Velicu, a povestit în urmă cu câțiva ani:

„Bunica era deșteaptă din naștere, chiar dacă a făcut doar trei clase. Astăzi este greu să explici cuiva că în acele vremuri așa era. Fetele nu mergeau la școală. Vorbim de 1885, când noi eram sub unguri. Cu toate acestea, bunica citea foarte mult, era printre puținele femei ce știau să scrie și să citească. Citea orice. Îi plăcea foarte mult”.

La 16 ani s-a căsătorit cu Nicolae Albu, care era cu 12 ani mai mare ca ea. Era în 1895. „Familiile Albu și Vinolea au aranjat ca Elena și Nicolae să se căsătorească. La început nu i-a plăcut de el. Mergeau la petreceri, iar el stătea lângă bunica ei, pe scaune, toată seara, iar ea, Elena, dansa. Îi plăcea foarte mult să danseze. El, galant, îi cumpăra ciocolată. Ea o împărțea cu ceilalți tineri ce mergeau la seara dansantă. Apoi, el a aplicat o altă strategie. O lăsa să danseze, o conducea până la poartă și abia atunci îi dădea ciocolata, ca să n-o mai împartă cu ceilalți”, povestește Lavinica Velicu.

Cele două familii aveau și viile una lângă alta. Elena fugea uneori de la vie acasă la bunici, prin Cerna, ca să nu se întâlnească cu Nicolae. A avut ceva de tras până când a reușit s-o convingă pe Elena să se mărite cu el. A curtat-o ceva vreme. În final, în 1895 s-au căsătorit și Elena Vinolea a devenit Elena Albu.

Nicolae Albu era starostele cojocarilor din Hunedoara. „Era starostele cojocarilor din Hunedoara. Făcuse primii patru ani de școală în limba română. Românii își țineau singuri învățătorii. Unchiul Brâncoveanu așa a venit la Hunedoara (n. red.: ca învățător. Ioan Brâncoveanu, soțul mătușii Lavinicăi Velicu, viitor primar al Hunedoarei). Dădeau românii bani ca să țină școala în limba română, fiecare cum își făcea socotelile. Casa în care funcționa școala românească era a bisericii. Copiii de români făceau patru clase primare în limba română și apoi mergeau la unguri la școală. Preoții unguri aveau școala unde e Facultatea de Inginerie acum. Popii lucrau și pământul. Pe bunicul meu, după ce a făcut patru clase la români, l-au dat la școală la unguri, la popi. N-a învățat să scrie ungurește, știa doar să vorbească ungurește. Nu i-a mai plăcut la școală. Celor care nu știau ungurește, le puneau măgarul în spate sau în ghiozdan, să-i vadă tot orașul că nu au știut să scrie. L-au pedepsit în acest mod și n-a mai vrut să meargă la școala ungurească. A învățat cojocăritul că și tatăl lui, străbunicul, care a fost tot cojocar. Bunicul Nicolae a ajuns cel mai bun cojocar din oraș”, explică nepoata Elenei Albu.

Cei doi soți au început să lucreze împreună. „Buni era capul afacerii. Ea nu a știut să lucreze atunci când s-au căsătorit, dar a învățat. Ea a fost din familia Vinoleștilor care avea o cârciumă, nu avea de unde să știe. A ajuns să știe foarte bine, ea cosea la mașină, iar bunicul croia cojoacele. Au lucrat până târziu amândoi. Bunicul era atât de bun în ceea ce făcea, nu lucra de mântuială, dacă un cojoc a fost de cârpit, îl cosea până la ultima găurică. Cine știe ce făcea, cum repara, vopsea, dar nu se mai vedea nimic în urma reparației, cojocul era ca nou. Pe lângă asta, aveau și pământ. Bunica le și gătea oamenilor care le lucrau pământul și mai stătea și până noaptea târziu și cosea la mașină”, explică Lavinica Velicu.

Soții Albu apelau la femeile românce din oraș. Lor le dădeau cel mai mult de lucru. „Au fost niște oameni foarte cumsecade. Erau români și țineau la neamul de român!”, spune nepoata celor doi.

Soții Elena și Nicolae Albu au avut trei copii: pe Maria, născută în 1897, Ana, născută în 1901 și Ioan, născut în 1905.

etertt

În acele vremuri, românii au încercat să-și păstreze limba, obiceiurile. Au fost înființate în acest scop tot soiul de asociații. Între ele și Reuniunea femeilor române, care apăruse la Brașov în 1850. Era o asociație care promova cultivarea tinerelor, prin înființarea de școli superioare de fete. Alături de acest scop trebuiau susținute educația prin școală și familie a tinerelor fete, cultivarea printre țărănci a dragostei pentru tradiția populară și dezvoltarea industriei de casă românești, a cântecului, dansului și portului popular, dar se ocupa și cu o serie de acțiuni caritabile. În 1886 s-a înființat și Reuniunea femeilor române Hunedoara. De-a lungul existenței sale, până în 1927, toate membrele Reuniunii femeilor române au refuzat să facă parte din vreun partid, ele limitându-se să facă doar politica iubirii de neam. Reuniunea femeilor române Hunedoara a fost printre cele care s-au evidențiat prin întemeierea școlilor de fete.

Nu se știe exact când Elena a intrat în contact cu Reuniunea femeilor române Hunedoara, dar e clar că acest lucru a fost posibil prin intermediul bisericii. „Se strângeau la biserică. Bunica mergea și dimineața, și seara la biserică, nu era slujbă să nu se ducă. Aveau scaunele lor la biserică, în care stăteau. Adunau bani la biserică pentru săraci. De sărbători se strângeau ca să păstreze obiceiurile. Erau uniți, se ajutau. Au ținut la neamul lor”, spune Lavinica Velicu. Chiar dacă avea 3 copii, Elena Albu a continuat să se ocupe de acte de caritate, să lucreze alături de soțul său și să păstreze tradițiile neamului românesc.

Anii au trecut, iar în 1918, Elena Albu a fost aleasă delegată de Adunarea generală a Reuniunii Femeilor Române din Hunedoara, care a avut loc în data de 27 noiembrie 1918. În această adunare participanții adeveresc că „s-au ales azi ca delegate ale acestei Reuniuni doamnele Ana Macrea și Elena Albu”.

Credențional

Subsemnații adeverim că în adunarea generală a Reuniunii femeilor române din Hunedoara s-au ales azi ca delegate ale Reuniunii doamnelor Ana Macrea și Elena Albu, în Hunedoara, în unanimitate.

Despre ce susnumite delegate sunt prin aceasta autorizate a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională Română ce se va convoca prin Consiliul Național Român în numele tuturor Românilor din acest cerc electoral și la alte Mari Adunări Naționale Române, cari eventual o să mai fie convocate în decursul anului acestuia ori în anul următor și a contribui cu votul lor la deciderea asupra sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Bănatul Timișan.

Dat din adunarea generală a Reuniunii Femeilor române din Hunedoara, ținută în ziua de 27 noembrie 1918.

Maria A. Păcurariu                                                                          Constantin Dima

Prezidentă                                                                                          secretar

Membre de încredere: Amalia Buda, Ecaterina Dima”.

29684084_1802713663108704_2717326310966820864_o

392 de persoane, printre care și Elena Albu și soțul său, Nicolae, au semnat, în 28 noiembrie 1918, apelul:

„Hotărârea noastră”

„Obștea poporului român din comuna Hunedoara din îndemn propriu și fără nici o silă sau ademenire din vreo parte, dă la iveală dorința fierbinte ce însuflețește inima fiecărui român și declară că voința sa nestrămutată este:

Voim să fim alăturați, împreună cu teritoriile românești din Ardeal, Bănat, Ungaria și Marămureș, la Regatul României, sub stăpânirea Maiestății Sale, Regelui Ferdinand I.

În această hotărâre a noastră așternem tot ce au dorit strămoșii noștri, tot ce ne încălzește pe noi, cei de față, și tot ce va înălța pururi pe fiii și nepoții noștri.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Hunedoara, la 28 noembrie 1918”.

Nepoata Elenei Albu, Lavinica Velicu, povestește că Elena a mers la Alba Iulia cu soțul său, dar și cu fiicele Maria și Ana.

„Toți au fost. Pe bunica cred că ales-o pentru că, așa cum se spune, era mai scuturată între ele (n. red.: era mai deșteaptă). Fiecare breaslă, asociație, și-a ales reprezentanții. Și tata a fost, de la Orăștie. Au povestit mereu despre Adunarea de la Alba Iulia. Au mers mulți oameni atunci. Unii s-au dus cu trenul, alții cu căruța, alții cu caiii. Aveau cunoștințe la Alba, cărora le lucraseră cojoace. Bunicul a fost din partea breslei cojocarilor”, declară Lavinica Velicu.

Visul românilor se împlinise. Viața părea că va continua de acum fără mari probleme. Fetele s-au căsătorit, Maria cu Nicolae Gridan, notar, liberal ca opțiune politică. În 1922, Elena a devenit bunică pentru prima oară, i s-a născut prima nepoată – Lavinica (n. red.: care trăiește la Hunedoara și căreia îi mulțumim pentru fotografii și informațiile prețioase pe care ni le-a împărtășit despre familia sa). Anul următor s-a născut o altă nepoată – Minodora. Cealaltă fiică, Ana, s-a căsătorit cu Ioan Brâncoveanu, cel care în 1933 a devenit primar al Hunedoarei, liberal și el. Fiul Elenei și al lui Nicolae Albu, Ioan, a mers la Facultatea de Drept și și-a luat și doctoratul. A fost primul din Hunedoara care și-a luat doctoratul în Drept, în România, până la el hunedorenii cu facultate și-au luat doctoratele la Viena sau Budapesta. A lucrat până în 1937 la cabinetul lui Gheorghe Dănilă (n. red.: fiul primarului Hunedoarei din perioada 1872 – 1912, George Dănilă), când acesta din urmă a decedat. Ioan Albu a fost membru PNȚ și a fost consilier local la Hunedoara între 1936 și 1939 și avocat. El a avut doi copii – pe Voicu și Sergiu.

Pe de altă parte, Nicolae Albu, a devenit membru important în Consiliul Parohial care s-a ocupat de construirea Catedralei „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Hunedoara. Numele său apare menționat în toate documentele care se păstrează și astăzi legate de această biserică.

„Fiecare și-a meritat locul pe care l-a avut! Apoi, a venit războiul. Bunica și bunicul au lucrat în continuare. Au fost foarte triști când i s-au răpit României 11 județe. Unchiul meu, Ioan, a participat la o întrunire unde s-a strigat – Trăiască România!

Până n-au venit comuniștii, a fost bine. Fiecare și-a meritat locul pe care l-a avut. Au mai lucrat cojocărie chiar și pe vremea comuniștilor. Am fost necăjiți în timpul războiului. Când au venit nemții, ei s-au purtat frumos, dar cu rușii n-a fost bine. Au ținut caiii la noi în grajd. N-a fost bine!”, își amintește Lavinica Velicu.

Războiul s-a încheiat, iar în 1946 alegerile au fost măsluite. A urmat o perioadă urâtă a istoriei României. Nici familia Albu nu a scăpat de urgia vremurilor. Fiul și ginerii Elenei Albu, care a fost delegată să reprezinte femeile din Hunedoara la Unire, au fost arestați. Ioan Albu a făcut câțiva ani de închisoare, în vreo două rânduri.

„Unchiul Nelu a făcut închisoare. L-au ascuns la Boș, la învățătoarea soției lui. Au venit acasă și nu l-au găsit. Când l-au mai luat, l-au ținut în pivniță la Primărie. Prin geam am vorbit cu el. Soția lui, mătușa mea, a rămas cu copiii aici, la noi acasă. L-au luat și pe unchiul Brâncoveanu, și pe tata și i-au ținut câteva luni pe la Alba Iulia, la Deva. S-a dus mama la ei, la Deva. Toată ziua a stat mama acolo și nu au lăsat-o să-i vadă”, spune nepoata Elenei Albu.

elena albu

Aceasta și soțul ei au continuat să lucreze, și sub comuniști. Familia trebuia să trăiască din ceva. Chiar și în acele vremuri, Elena Albu continua să fie darnică. „Era prea darnică. Îmi amintesc și acum cum ajuta o femeie sărmană, care nu vorbea niciodată. Mai era un bărbat, bolnav săracul!, Niculae îl chema. Era atât de smintit că mergea pe jos de la Banpotoc, de unde era, până la Cluj, unde avea medicul care îl trata. A murit lovit de tren în gară, la Simeria. Tot timpul, bunica îi dădea izmene, cămașă, îi pregătea apă caldă să se spele. Nu putea să-l lase așa, nu-l ajuta nimeni!”, rememorează nepoata Elenei Albu.

Lucrurile au mers și mai rău. Familia Albu s-a trezit chiriașă în propria casă.

„Când au venit comuniștii, ne-au băgat un comunist cu familia în cele două camere de la stradă. Bunicii (n. red.: Elena și Nicolae Albu) într-o cameră, fiica Elenei Albu, Maria, cu copiii și soțul – în altă cameră, cealaltă fiică, Ana, era și acolo, chiar și familia lui Ioan (n. red.: fiul Elenei și al lui Nicolae Albu) – într-o cameră, iar două fete fuseseră cazate în baie. Au adus și ploșnițe, venise un comunist cam prost. După ce a plecat, am ars canapeaua aia pe care a dormit. Te-ai minuna unde au fost atâtea ploșnițe! Bunica era cumsecade în continuare. Așa a fost până când a murit. Frica a rămas în oameni multă vreme după anii aceia.. Mătușa mea a ars toate fotografiile, de frică”, încheie nepoata Elenei Albu.

Delegată la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, Elena Albu s-a stins din viață în 1963, la 8 ani după soțul său, Nicolae, la vârsta de 84 de ani. Este înmormântată la Hunedoara.

3 răspunsuri

  1. Pingback: Hunedorencele și Marea Unire - Hunedoara Libera

  2. Hauzitsi Doamna cand vom scapa de HUNI si de sclavii lor vom fi cei mai Fericitsi Olteni!

  3. Doamna Lavinia Velicu și doamna Minodora Beloiu au fost vecinii noștri, vis a vis de casa in care locuiam … Am avut cinstea de a cunoștea și pe domnul și doamna Grida… Oameni minunați ! Mi-i aduc aminte mai degrabă pe copiii lor, Dorin Velicu și pe Cici Beloiu , fiind mai apropiați de vârsta … Hunedoreni adevărați, o mare , frumoasa si importantă familie !

Lasă un răspuns către Nicolae Schiau Anulează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus