În anii ’80 Eugen Evu era angajat la Casa de Cultură din Hunedoara, ca referent cultural principal. Poet, cu câteva volume de versuri apărute, era mentorul unor tineri, pe care îi recomandau chiar profesorii de limba şi literatura română.

„Trebuia să am activităţi culturale şi aşa a apărut cenaclul numit Lucian Blaga. Veneau şi 20 – 30 de elevi în acelaşi timp. Se perindau, îşi făceau un stagiu, unii au renunţat, alţii nu aveau chemare. Şi eu învăţam de la ei. Îmi luam mereu peste nas că îi agit. Erau ca şi copiii mei, trebuia să am în permanenţă grijă de ei. Ne întâlneam o dată pe săptămână la Casa de Cultură, într-o săliţă, pe care am renovat-o. Eram un mic grup de nemulţumiţi, care gândeam şi scriam. Cenaclul era o şcoală de formare. Tinerii îşi citeau poeziile, discutau pe text, făceau analize, învăţau să teoretizeze, era o concurenţă boemă între ei. Făceam şi cursuri de doi ani de teatru, premergătoare facultăţilor. La acestea i-am avut cursanţi pe Ana Ciontea, Florin Busuioc, Camelia Maxim, Simona Gălbenuşă şi alţii, care au devenit apoi actori cunoscuţi ai României”.  

Pe lângă cenaclu, Evu mai organiza şi întâlniri cu publicul, „Studioul artelor”, un fel de revistă vorbită. Apoi, a făcut o greşeală: i-a scris lui Ceauşescu o scrisoare anonimă.

„Eram capul răutăţilor, eram ostil. Am făcut o gafă, într-un moment de disperare, i-am scris o scrisoare lui Ceauşescu, anonimă, în 1982. Am trimis-o pe adresa Comitetului Central. Nasol de tot, era o ameninţare, îi scriam că am crezut în el, că acum e frig în casele noastre, că nevestele noastre nu au de lucru, îi spuneam că nici Miliţia nu îl iubeşte, chestii de astea. Îl somam să recunoască, îi scriam că noi, poporul, o să îl scăpăm. Securiştii au ajuns la mine. Pentru început, m-au chemat la Securitate, din două în două săptămâni, în biroul lui Ion Haicu, unde mi-au spus să recunosc că stau în acelaşi bloc cu un miliţian. Am spus că nu e adevărat, dar ei mi-au cerut să scriu asta, normal că vroiau să aibă dovada scrisului meu de mână. Aşa a început hărţuiala să recunosc. A fost ceva absolut delirant. Interesant e că nu vroiau să mă lichideze fizic, ci să mă înnebunească să cedez, să semnez un angajament. Îmi spuneau că vor să mă corecteze. După fuga lui Pacepa, se declanşase un război între Partid şi Securitate. Partidul îi încălecase pe securişti, nu mai puteau să lichideze pe cineva atât de uşor.  Mereu îmi repetau că nu mai au nevoie de martiri. Şeful Securităţii Judeţene, Lucian Văceanu, m-a mâncat de viu. Chiar ajunsese să îi vorbească de rău în faţa mea pe ceilalţi ofiţeri de Securitate. Mi-au luat toate cărţile la puricat, mi-au băgat scopalamină în vodcă. M-au urât pentru că n-am cedat. Recunosc că am murit de frică precum un animal, vroiau să mă determine să fac un angajament cu ei. Puţin a lipsit să nu ajung la Spitalul de nebuni. Şi aşa eram într-o formă fizică deplorabilă, am fost şi operat. În 1989, am fost luat cu duba de pe stradă. Am recunoscut într-un final că eu sunt autorul acelei scrisori, dar nu au încetat pentru că vroiau să semnez şi un angajament. Aşa ceva chiar că nu puteam face!”.

În total, dosarele de urmărit ale lui Eugen Evu au 460 de file.

Un răspuns

  1. milarez1973@gmail.com' milarez nicu spune:

    un razvratit al vremurilor pe care unii din pacate le regreta si sunt atat de nostalgici …. nu am avut onoarea sa il cunosc , din pacate 🙁

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus