Discursul rostit în cadrul evenimentului „Hunedoara și Marea Unire. Centenarul Marii Uniri”

Spune Sfânta Scriptură: Mulțumind cu bucurie Tatălui, Celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moștenirea sfinților, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului iubirii Sale (Coloseni 1, 12-13). „Putere a întunericului” au fost – pentru noi, românii – secolele de opresiune, de negare a identității, de exploatare socio-economică, de contestare a valorilor proprii.

La 100 de ani de la Marea Unire savurăm cu bucurie realizarea măreață a unirii într-un singur stat a provinciilor românești. Biserica a văzut în acest act șansa extinderii dragostei și a colaborării între fiii aceluiași neam. Dintotdeauna Biserica a fost locul în care oamenii au învățat să iubească, să se exerseze în dragoste creștinească, ea încercând să transfere accentul de pe cele materiale pe cele spirituale. Ortodoxia – și creștinismul în general – este generator de iubire între oameni. Iată ce spune colindul: Sculați, voi, români plugari, / Că pe cer s-a arătat / Un luceafăr minunat. // Ca lumea să-ntinerească, / Oamenii să-i înfrățească, / Unul pe-altul să iubească. // Cu toți zicem: „Să trăiți! / Și ca pomii să-nfloriți!”[1].

Colindul popular românesc constată și efectele lipsei dragostei: Iarba verde s-o mlăgit, / florile s-or cotropit, / Lumea rău s-o pângărit: / Suduie ficior pe tată / și maica face păcate / De-atunci nu-i mai rod în țară / nici în grâu, nici în secară / Numai neghioară goală[2]. Colindul vrea să spună că lipsa dragostei produce declin social, conflicte, perpetuă răzvrătire și nemulțumire, inconfort psihic colectiv. Pruncul Iisus a venit cu o ofertă de iubire, iubire care ne poate înnoi interior și ne poate dinamiza în toate acțiunile noastre.

Însăși „Catedrala Mântuirii Neamului”, recent sfințită, este un simbol al izbăvirii românilor de sub toate stăpânirile străine, de sub toate ocupațiile strivitoare ale celor care nu ne-au dorit binele; este „Catedrala Izbăvirii Neamului” de toate relele din istorie. De aceea ne invită colindul: Bucuroși să prăznuim, / Cu daruri să dăruim, / La pământ plecându-ne, / Cu dor sărutându-ne[3].

În aceste momente festive, de rememorare a trecutului, noi, toți factorii decidenți de pe meleagurile hunedorene, bine ar fi să luăm împreună o decizie: aceea de a iubi mai mult ceea ce strămoșii ne-au dăruit, respectiv o țară unită, spre binele locuitorilor ei. Mântuitorul, înainte de Răstignire, în Grădina Ghetsimani, S-a rugat ca toți să fie una (Ioan 17, 22).

Aș reaminti acum și avertismentul Regelui Mihai, plecat în lumea veșniciei: Țara aceasta nu-i a noastră, ci am împrumutat-o de la urmași! Deci noi nu trudim în zadar, ci pentru copiii și pentru urmașii noștri; țara aceasta este un tezaur ce se cuvine să-l îngrijim și să-l îmbogățim spre binele urmașilor, a descendenților. Numai așa, la Judecata de Apoi, vom putea spune, cu mâna pe inimă: Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat, Dumnezeule!

Aș încheia cu un îndemn: Să ne eliberăm și de orice memorie a răului! Neiertarea celor care ne-au greșit de-a lungul istoriei este un depozit de răutate, care ne poate ruina lăuntric. Eliberarea de rău este în folosul nostru. Exorcizarea răului din propria ființă ne face bine! Spune Mântuitorul: Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre! (Matei 18, 35).

De aceea, să înaintăm spre viitor plini de creștinească dragoste, conștienți fiind că suntem născuți pentru veșnicie, că suntem nemuritori cu sufletul; acest adevăr trebuie re-proclamat în conștiința publică. Suntem ființe născute pentru cer și nu trebuie să devenim, ca atare, prizonieri ai lucrurilor trecătoare. Dacă nu simțim că suntem nemuritori, înseamnă că nu iubim îndeajuns. Există o legătură strânsă între eternitate și iubire, între puterea noastră de a gusta infinitul și exersarea în dragoste a ființei noastre. Iată exigențele României profunde, care împlinește acum 100 de ani!

Cu toții, la 100 de ani de la Marea Unire, să ne deschidem Poarta cea mare a inimii spre Dumnezeu, spre semeni, spre un viitor entuziasmant! Dă-ne, la toți, bucurie. / Amin! Doamne, slavă Ție! / La mulți ani, s-aveți folos, / De Praznicul luminos![4]

 

† G U R I E ,

Episcopul Devei și al Hunedoarei

 

 


[1] *** Colinde și cântece de stea I. Pentru cor cu voci egale (transcriere de Ioan Simionescu), Editura Aperta, Cluj-Napoca, 1994, p. 121.

[2] Colindul „Acolo-n sus, la Răsărit”, în vol. Colindăm, noi colindăm. Colinde și cântece de stea, pițărăi, orații și interludii instrumentale, jocul caprei, urări de Anul Nou (culese sub îngrijirea Dr. Dumitru Jompan) Editura Eurostampa, Timișoara, 2002, p. 56.

[3] Ibidem, p. 449.

[4] „Toată Legea Creștinească. Colind de stea din Ocna Sibiului”, în vol. Colinde și cântece de stea…, p. 46.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus