A mai trăit o zi

Hunedoara, 23 decembrie 1989, undeva în jurul orelor 19 – 20, UM 01933, de o zi asupra unității se trăgea.

Plutonierul major Dumitru Merticariu și 7 – 8 soldați se aflau în curtea UM 01933. Dumitru Merticariu cade lângă soldați. A fost un glonț. I-a intrat în frunte, sub cască.

În vârtejul acelor evenimente este dus la spital, la Hunedoara. Medicii își dau seama că nu pot face nimic și îl trimit la Deva. Creierul era compromis în proporție de 80 la sută. A fost doar o încercare disperată sau poate credința că Dumnezeu ar mai putea face ceva. Inima îi continua să bată. Era un om puternic, de 38 de ani, pe care îi împlinise în 18 octombrie.

Din păcate, în 24 decembrie 1989 și inima care s-a luptat câteva ore s-a oprit. Dumitru Merticariu devenea a doua victimă de la UM 01933 Hunedoara. S-a bucurat de libertate prea puține ore.

Cine a tras? O întrebare care nu are răspuns nici astăzi, după 30 de ani.

Dumitru Merticariu s-a născut în data de 18 octombrie 1951, în comuna Vlăsinești, județul Botoșani. A plecat de acasă ca mai toți copiii născuți în acele vremuri, în România, să-și facă un rost în viață. A ajuns la Brașov, unde a muncit câțiva ani, înțelegând devreme că nimeni nu îți dă nimic degeaba dacă nu muncești. A învățat, a dat examen la Școala de Subofițeri de Infanterie din Sibiu.

A absolvit școala militară și a fost repartizat, în 1974, la UM 01933 din Hunedoara. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Georgeta și au avut două fetițe: Veronica și Georgeta. În decembrie 1989 cele două copile aveau 13 ani și jumătate, respectiv 11 ani.

gfghghf

În 15 decembrie 1989, tatăl lor era de serviciu. Nu s-a mai întors din unitate pentru că s-a dat alarma, în urma evenimentelor de la Timișoara. În săptămână 15 – 22 decembrie, soția și fetele s-au dus să-l vadă la serviciu. În 22 decembrie, s-au mai dus o dată. Acum, românii erau liberi, familiile militarilor erau îngrijorate, dar măcar puteau să îi vadă pentru câteva momente. Din păcate, pentru fetele lui Dumitru Merticariu acele momente au fost ultimele în care și-au văzut tatăl în viață.

„Tata a fost împușcat în 23 decembrie, în mijlocul soldaților săi, și a plecat dintre noi în 24 decembrie, inima sa continuând să mai bată chiar dacă era împușcat în cap.

Din păcate, și acum, ca în fiecare an, se spune prea puțin despre EROII, care prin sângele lor, au contribuit la libertatea acestei țări. Pentru că nu se cunosc faptele, că timp de 30 de ani nu s-a dorit să se afle adevărul, ne face mai putin liberi!

Pentru mine, 22 decembrie 1989 este ziua în care tata ne-a îmbrățișat ultima oară. Apoi, toată noaptea am auzit cum se trăgea. Stăteam aproape de unitate, la niște prieteni de familie”, spune Veronica Merticariu, fiica cea mare a lui Dumitru Merticariu.

Astăzi, la 30 de ani, Veronica povestește cum a primit familia cumplita veste:

„Unul dintre soldați s-a întâlnit cu prietenul lui tata în 24 decembrie dimineața, lângă unitate, si i-a spus că tata e rănit și că este la spital. Mama a mers la spital la Hunedoara, dar tata fusese deja transferat la Deva. Îmi amintesc că mama nu voia sub nicio formă ca tata să fie transferat la Timișoara. Mai târziu am înțeles de ce. Erau toate acele informații legate de ororile care s-au petrecut acolo, cu cele 43 de cadavre duse la București și arse. Noi, măcar avem un mormânt unde să îl plângem pe tata.

Revenind, mama a ajuns la Deva. Pentru tata nu s-a mai putut face nimic. A plecat dintre noi în 24 decembrie. Am înțeles ce s-a întâmplat fără să fie nevoie să ni se spună vreun cuvânt. Mama a venit acasă purtând batic negru”.

Georgeta era de acum o văduvă de 35 de ani, cu doi copii. Toată lumea promitea ajutor. Până și sicriul pe care l-a oferit unitatea militară era mai mic și a fost nevoie ca familia să cumpere altul. Georgeta Merticariu a mers la Deva să-și aducă soțul la Hunedoara cu două sicrie în mașină, astfel că și oamenii care făceau parte din echipele care făceau filtre la intrarea în oraș s-au întrebat câți morți aduce acasă.

Plutonierul major Dumitru Merticariu a devenit sublocotenent post-mortem și a fost înmormântat în data de 28 decembrie 1989, în cimitirul „Gheorghe Apostol” din Hunedoara. Peste ani, o stradă din oraș a primit numele său.

Pentru văduva sa și cele două fete s-a schimbat totul. Soțul și tatăl nu mai era. Veronica a intrat la Liceul Sanitar la 6 luni de când tatăl său devenise erou. Un erou pentru a cărui familie nu s-a putut instala nici măcar un telefon fix în locuință.

Viața părea că merge mai departe. Din păcate, fetele lui Dumitru Merticariu primesc o altă lovitură la 5 ani și jumătate după moartea tatălui lor. Mama lor se îmbolnăvește  și se stinge în doar 10 luni de la declanșarea bolii necruțătoare. Fiica sa cea mică era încă minoră. Veronica a devenit tutorele surorii sale pentru că terminase liceul și apucase să se angajeze ca asistentă medicală în spitalul de la Hunedoara: „Mama era operată în Reanimare și eu trebuia să dau examen pentru repartiție”.

Veronica a plecat după alți 4 ani la facultate, iar Georgeta a urmat școala sanitară. Veronica muncește și locuiește în București, iar Georgeta este asistentă medicală în Italia.

Cine și de ce l-a împușcat pe Dumitru Merticariu, probabil că nu vom afla niciodată!

Un răspuns

  1. Dumnezeu să-I odihnească de-a dreapta Sa ! Mulțumim, eroule ! Felicitări, Monalise !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus