„Ai rămas al nimănui/ La marginea satului, măi bade Ioane…”

În data de 12 aprilie 2002, Drăgan Muntean mergea cu maşina de la Leşnic la Deva. Îşi ducea căţelul bolnav la medic.

La ieşirea din sat, a simţit că i se face rău. A tras maşina pe partea dreaptă a drumului şi a pornit avariile. Un echipaj de poliţie de la Veţel l-a găsit… Era conştient încă… A mai apucat să îi roage să îi anunţe soţia… O ambulanţă l-a transportat de urgenţă la Spitalul Judeţean din Deva… Ca o ironie a sorţii, soţia sa, Mioara, care era în acest timp acasă împreună cu sora sa, a auzit sirenele unei ambulanţe care gonea către Leşnic…

Chiar m-am întrebat oare după cine se duce? Din păcate, câteva ore mai târziu am aflat…”, îşi aminteşte Mioara Muntean.

Medicii au constat că suferise un accident vascular cerebral, provocat de ruptura unui vas de sânge, ceea ce i-a produs o puternică hemoragie. Era în comă de gradul IV. Câteva ore mai târziu, un elicopter l-a transportat pe Drăgan Muntean, în stare foarte gravă, la Târgu Mureş, unde a fost supus unei intervenţii chirurgicale. A mai trăit opt zile…

În data de 18 aprilie 2002 a împlinit 47 de ani, iar două zile mai târziu, în 20 aprilie, ora 14:20, inima a încetat să-i mai bată.

„Nu voiam să accept ce se întâmplase, deşi, dacă stau să analizez acum, practic, era clar încă de la Deva că nu se mai putea face nimic, că era într-o stare mult prea gravă. Chiar mă gândeam că dacă există o şansă la un milion, să vând tot şi să îl duc acolo unde mi s-ar fi spus că ar fi posibilă salvarea lui. La început nu voiam să îi las să îl deconecteze de la aparate. Refuzam să cred că Drăgan a plecat. Medicii au făcut tot ce era omeneşte posibil, dar… atâtea zile a avut de la Dumnezeu! Unul dintre medici mi-a spus că ar fi putut să trăiască şi o sută de ani, aşa o inimă puternică a avut!”, povesteşte soţia lui Drăgan Muntean.

„După ce a mai trecut un timp, m-am gândit la ultimele zile din viaţa lui. Cu o seară înainte de accident şi-a îmbrăţişat de câteva ori fratele, de parcă şi-a luat rămas bun de la el. Tot atunci, Veta Biriş era invitată la o emisiune la TVR Internaţional. A sunat-o în direct şi a vorbit cu ea şi nu mai încheia conversaţia. Tot de atunci îmi amintesc că ne pregăteam pentru ziua lui, iar Drăgan insista ca în acel an petrecerea să fie organizată la Căminul Cultural din Leşnic. N-a mai fost nici o petrecere pentru ziua de naştere, acolo a fost pomana”, spune Mioara Muntean.

A murit la fel ca şi mama lui, care se stinsese din viaţă în anul 1983. La zece luni după ce Drăgan Muntean s-a stins, şi tatăl său a plecat în lumea celor drepţi, tot din cauza unui accident vascular cerebral.

Înmormântarea

O întâmplare neobişnuită a fost povestită de oamenii care i-au săpat groapa lui Drăgan Muntean. Pe gropari i-a apucat seara în cimitir săpând mormântul regretatului cântăreţ.

Ei au povestit că atunci când s-a lăsat întunericul, o lumină, ca un reflector, ce are menirea să îi localizeze pe artişti pe scenă, s-a coborât parcă, din cer, asupra gropii. Pe moment, oamenii s-au speriat, dar apoi au spus întâmplarea tuturor.

După ce a fost adus de la Târgu Mureş, trupul neînsufleţit al lui Drăgan Muntean a fost depus la Deva, unde mii de oameni şi-au luat rămas bun de la cel care a fost Prinţul pădurenilor. Cortegiul funerar a traversat Deva şi a ajuns la sediul Inspectoratului de Poliţiei al Judeţului Hunedoara. S-a pornit o ploaie, care i-a udat până la piele pe cei care duceau sicriul. Câteva zeci de minute mai târziu, când cortegiul a ajuns în faţa Casei de Cultură din Deva, a ieşit soarele, care a uscat în scurt timp hainele oamenilor care transportau pe umeri coşciugul.

Mii de oameni s-au strâns în faţa Casei de Cultură şi, cu lacrimi în ochi, au ascultat slujba şi cuvintele rostite de apropiaţii lui Drăgan Muntean sau de oameni care i-au apreciat şi iubit glasul. Apoi a urmat slujba de înmormântare.

„Nici nu îmi mai amintesc de câte ori a ieşit soarele şi a apărut curcubeul în acea zi”, adaugă Mioara Muntean.

Drăgan Muntean se odihneşte în cimitirul din satul Leşnic. La mormântul său, soţia găseşte de fiecare dată fie o lumânare, fie o floare, puse acolo de oameni care l-au cunoscut şi l-au iubit pe regretatul cântăreţ.

„Nu există să merg la cimitir şi să nu găsesc acolo un semn că oamenii nu l-au uitat”, afirmă Mioara Muntean.

Prințul pădurenilor

Acolo, în Ţinutul Pădurenilor, în 18 aprilie 1955, în satul Poieniţa Voinii, comuna Bunila, a venit pe lume Drăgan Muntean, care avea să devină cel mai mare cântăreţ al acelor meleaguri.

A urmat clasele I-IV în satul natal, după care şi-a continuat studiile la Liceul de Muzică şi la cel Pedagogic din Deva, pe care l-a absolvit în anul 1975. Între 1977 şi 1979 a fost învăţător la Şcoala Generală din satul Bretelin, comuna Veţel, iar din 1979 şi până în 1988 a predat la Şcoala Generală nr. 6 din Deva. Între 1988 şi 1992 a fost profesor la Şcoala Populară de Artă din Deva.

În 1992 a intrat în poliţie şi a urmat cursurile Academiei de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti. Între 1997 şi 2000 a fost directorul Ansamblului “Ciocârlia” al Ministerului de Interne. Din anul 2000 a fost şeful Biroului de Cultură, Educaţie şi Tradiţii din cadrul IPJ Hunedoara. A avut gradul de locotenent-colonel.

Începuturi

Drăgan Muntean a început să cânte aproape de când a deschis ochii. Pe când avea în jur de 10 ani, împreună cu părinţii săi a participat la o fază comunală a emisiunii „Dialog la distanţă” şi a fost remarcat de un profesor de muzică de la Ghelari. Acesta le-a spus părinţilor că băiatul are talent şi că ar fi indicat să urmeze o şcoală de muzică.

Mama lui Drăgan Muntean, o femeie hotărâtă, care semăna întrucâtva cu Vitoria Lipan, a decis că fiul ei trebuie să plece la şcoala de muzică la Deva, ca să îi fie copilului mai bine.

„Mi-a povestit că, atunci când a venit vremea să plece la Deva, era cu animalele pe câmp, cu copiii din sat. I-a părut rău că trebuia să plece. I-a fost foarte greu. Apoi, când a ajuns la Deva şi a văzut primul pian, i s-a părut ceva ieşit din comun”, povesteşte soţia, Mioara Muntean.

Mama lui Drăgan Muntean visa ca feciorul ei să se întoarcă acasă, învăţător în sat. Casa în care s-a născut era lângă şcoală, iar părinţii îi făcuseră în gard o portiţă ca să poată trece prin ea direct în curtea şcolii. Feciorul nu s-a mai întors în sat. A plecat în lume să o cucerească şi a reuşit, dar drumul n-a fost atât de lin precum ar fi crezut. Destinul i-a fost asemănat cu dealurile din ţinutul Pădurenilor – abrupt. După o vale lină, urma un deal pieptiş.

Debutul

Deşi cânta de când se ştia, deşi în judeţul Hunedoara şi în ţară era deja un nume, debutul a venit foarte târziu, prin 1983-1984. Câştigase premii peste premii, dar acest lucru a contat prea puţin pentru “kulturnicii” vremii… Era cineva la Cultură care îi băga mereu beţe în roate. Astfel, nimeni de acolo nu îl anunţa că sunt concursuri. Participase, militar fiind, în 1976 la „Floarea din grădină”. L-au depunctat la proba de recitat.

„Era dascăl, oare cum putea să nu ştie să recite?! Era atât de descurajat, încât voia să renunţe”, povesteşte Mioara Muntean. „Întâmplarea a făcut să cunosc o persoană care avea un frate lider de sindicat în Televiziune. I-am explicat ce se întâmpla cu Drăgan. Am vorbit cu ea dacă ne poate ajuta. Nu mi-a promis nimic, dar a luat legătura cu fratele ei. Voiam să ajungem la Marioara Murărescu. Nu la mult timp după acea conversaţie, fratele acelei persoane ne-a anunţat că putem merge la Marioara Murărescu. Domnul acela se numea Miclea. Nu ne-a promis nimic şi ne-a rugat să nu ne supărăm dacă întâlnirea cu doamna Marioara nu va fi cu succes. Aşa a început totul. Am mers împreună la Bucureşti, la o filmare. Simţea un sprijin mare în mine. Nu ştia ce costum să îmbrace. Chiar ne-am amuzat că am tot căutat diverse costume, iar noi aveam unul pădurenesc, autentic, în valiză, dar l-am scos după ce a avut loc filmarea”, rememorează soţia lui Drăgan Muntean.

A fost începutul unei cariere ce avea să dureze aproape 20 de ani.

„Marioara Murărescu a fost sinceră şi tot timpul l-a sprijinit pe Drăgan. Dacă nu ar fi fost acea persoană şi doamna Marioara, cred că Drăgan ar fi renunţat, atâtea piedici a avut. Poate că nu erau atât de mari, dar pentru un om atât de sensibil cum era Drăgan, era prea mult. Suferea şi se consuma pentru fiecare răutate. Pe la începutul anilor ’80 venise Nadia de la o competiţie şi i se pregătea un spectacol. Se făcuseră repetiţii, el nu participase la ele, pentru că nu a putut pleca de la şcoală. Pentru că nu a fost la repetiţii, nu l-au primit în spectacol. A venit acasă după câteva ore şi era foarte abătut şi cu lacrimi în ochi mi-a spus că nu i s-a dat voie să cânte. Era un om foarte sensibil şi astfel de mizerii îl afectau. Punea totul la suflet. Avea prea mult bun simţ”, adaugă Mioara Muntean.

„Floarea din grådină”

În 1987, într-o emisiune, Simona Patraulea l-a întrebat de ce nu a participat la „Floarea din grădină”. Mioara Muntean spune că atunci soţul ei a povestit că a încercat în 1976, dar că a fost respins. Apoi, s-a reînscris. A ajuns în finală cu Luciana Văduva, care era din Corabia, Olt.

„A avut nişte emoţii atât de mari că a slăbit 6-7 kilograme într-o săptămână. Lângă mine era Emilia Bubulac, pe care am strâns-o în braţe ca într-un cleşte, deşi n-o cunoşteam, atunci când s-au dat notele. Au câştigat amândoi. La 11 ani de la acea experienţă tristă, Drăgan şi-a luat într-un fel revanşa”, spune soţia sa.

Cântăreț consacrat

În 1987, Drăgan Muntean a cântat pentru prima oară  împreună cu Ioan Bocşa şi Nicolae Furdui-Iancu. Acele imagini cu cei trei cântând printre altele şi „Noi suntem români” au fost difuzate de nenumărate ori în zilele Revoluţiei.

„Cu câteva zile înainte de evenimentele din decembrie 1989, a fost la Târgu Mureş, unde împreună cu cei doi a cântat, iar la sfârşitul spectacolului au colindat. Prim-secretarul de la Mureş, care era în lojă, s-a ridicat şi a plecat. A venit acasă destul de abătut, după acel spectacol. Nu vorbea prea multe şi nici nu făcea caz de faptul că au avut curajul să colinde pe o scenă. Se gândea doar că s-ar fi putut întâmpla ceva. După 22 decembrie, a spus doar atât: În cazul acesta, cred că am scăpat!”, îşi aminteşte Mioara Muntean.

Secvenţele din spectacolele pe care le-au susţinut împreună cei trei au rămas în memoria tuturor. Spectatorii se ridicau în picioare şi aplaudau minute în şir, obligându-i să revină pe scenă. „Cântau când se întâlneau, când erau spectacole mari. Pot părea lipsită de modestie, dar nu erau mulţi cei care îşi puteau permite să îi aducă pe scenă la un loc pe ei trei. Au rămas în memoria oamenilor ca un trio”, povesteşte soţia lui Drăgan Muntean.

Poliţistul

După 1990, lucrurile s-au schimbat. Şeful Casei de Cultură a Ministerului de Interne l-a îndrăgit şi i-a propus să intre în Poliţie. În 1993 a dat examen la Academia de Poliţie. A finalizat studiile în 1998. „Drăgan cânta din plăcere, nu conta cui i-a cântat, trebuia ca lumea să se simtă bine. În 1997, după Serbările de la Ţebea, unde l-a cunoscut pe Gavril Dejeu, pe atunci ministru de Interne, acesta i-a propus să devină directorul Ansamblului “Ciocârlia”. A fost şeful acestei instituţii până în 1999. Nu s-a putut obişnui cu Bucureştiul şi s-a întors în Deva, aproape de pădurenii lui dragi.

„Eu cânt pădurenilor…”

Drăgan Muntean era foarte legat de locurile copilăriei. De ţinutul Pădurenilor.

A început prin anii ’80 să organizeze în luna august un festival dedicat acelor locuri. Cu multe greutăţi, reuşea să le ofere oamenilor locului un festival doar al lor, să aducă interpreţi care, timp de câteva zile, să îi facă să mai uite de viaţa aspră pe care o duceau. Ani în şir s-a zbătut ca festivalul să fie organizat în diverse localităţi din Pădurenime şi de fiecare dată reuşea să strângă în jurul lui mii de oameni.

„El aşa de mult a ţinut la pădureni, ar fi făcut orice pentru ei. Mereu, când ajungea la Poieniţa Voinii, tot satul se aduna în curtea casei părinteşti a lui Drăgan. Atât erau de bucuroşi că încât nu conta că stăteau după gard să îl vadă. Se simţea extraordinar de bine acolo. La început nu l-am înţeles. Apoi, cunoscându-i pe pădureni, cu sufletul lor, cu viaţa lor atât de grea, am înţeles de ce”, povesteşte Mioara Muntean.

Muzeu la Poienița Voinii

La finele anului 1994 şi începutul lui 1995, soţii Muntean au fost în turneu în Australia împreună cu Veta Biriş şi au cântat comunităţilor româneşti. Acolo, lui Drăgan Muntean i-a venit ideea să mute sărbătoarea la Poieniţa Voinii, în satul lui natal.

„Sărbătoarea pădurenilor… Sunt fericită că după ce el nu a mai fost, s-au găsit oameni care continuă să organizeze festivalul, să-i continue munca. Pentru mine nu mai e acelaşi lucru, pentru că el nu mai e acolo. Dar când mă gândesc cât s-a zbătut ca să organizeze acel festival… El trebuia să aranjeze să se servească micii şi berea”, spune soţia lui Drăgan Muntean.

De câţiva ani acolo, în casa părinţilor lui Drăgan Muntean, funcţionează un muzeu. L-a aranjat chiar el, cu lucruri care amintesc cum arăta o casă pădurenească pe vremuri. Tot acolo sunt şi multe dintre diplomele şi premiile obţinute de el de-a lungul întregii sale cariere artistice.

Doina – sufletul lui

„Ştia şi cântece de la mama lui, care avea şi ea voce. Pe vremurile acelea, copiii mergeau cu porcii şi acolo, pe câmp, de câte ori era singur începea şi cânta. Bătrânii treceau şi îl auzeau cântând şi spuneau – Auzi, iar cântă copilul lu’ Valera!“, povesteşte Mioara Muntean.

Ea adaugă că versurile, majoritatea, şi le compunea singur:

„Le scria aşa cum simţea şi de aceea le şi putea interpreta. – Sara bună, bade Ioane – a învăţat-o la Zalău, de la Ioan Simion Pop. E o doină din Ardeal. Nu a interpretat doar cântece din ţinutul Pădurenilor, ci şi din Ardeal. Repertoriul şi-l făcea singur. Doina a fost sufletul lui. Toate melodiile îi erau dragi. Avea o doină în care vorbea despre o casă, un bătrân şi un prun, de fapt era un cântec despre singurătate. Era o doină pentru tatăl său, dar, din păcate, el a plecat primul şi bătrânul a rămas, dar nici acesta n-a mai rezistat. S-a stins la zece luni după Drăgan. Versurile cântecelor le compunea de multe ori noaptea. Se aşeza la masă, mai scria un vers, apoi altul, se mai răzgândea, mai schimba câte un cuvânt şi nu se lăsa până nu scria totul de la cap la coadă. Avea darul de a face versuri pe moment. Uneori mai schimba câte un cuvânt şi mă întreba dacă îmi amintesc cum a schimbat versul în spectacol. Drăgan nu a suportat niciodată să cânte după bandă, a cântat numai live, fie că era vorba despre o nuntă sau un spectacol mare. Avea întotdeauna emoţii foarte mari, ca şi cum atunci urca pe scenă prima oară”. 

Prietenul tuturor

Drăgan Muntean era prietenul tuturor, reuşea să îi adune pe toţi în jurul lui.

“Se întâlnea cu oameni pe care nu îi mai văzuse de zeci de ani şi ştia cum se numesc şi unde i-a cunoscut. Nimeni nu ne poate aduna ca Drăgan, spuneau cunoştinţele noastre. Dacă el dădea un telefon ca să ne întâlnim, nimeni nu mai comenta. Nu îi plăcea să fim numai noi la masă. Voia să fie lume pe lângă el şi făcea orice ca oamenii să fie veseli. Din păcate, toate acestea sunt astăzi amintiri…”, spune soţia sa.

Dor de țară

„Nu îi plăcea în străinătate. Mergea, vizita, dar voia să se întoarcă mai repede acasă. Niciodată n-a fost tentat să rămână. Când a fost în SUA mă suna noapte de noapte că îi este urât, că vine acasă. N-a cântat pentru bani, a câştigat, dar totul era pasiune. Voia ca oamenii să fie mulţumiţi. Mai avea multe de făcut, dar asta a fost soarta, iar din calea ei nu te poţi feri. Nu suporta să rămână dator. Chiar şi acum dacă merg pe undeva, nu există cineva care să nu îşi amintească de el. În Australia şi el, şi Veta Biriş se plictiseau, nu mai aveau răbdare, se uitau după avioane. Şi în Australia am întâlnit o pădureancă. La un moment dat a venit o femeie şi mângîia costumul pădurenesc. Drăgan a simţit-o imediat că este pădureancă. Nu putea să refuze pe nimeni, dar nu promitea nimănui nimic. – Încercăm, spunea. Nu conta că trebuie să meargă să cânte la nunţile lor, chiar dacă era nevoie să se deplaseze pe distanţe lungi. Era de cuvânt. Drăgan n-ar fi jignit, n-ar fi deranjat pe nimeni, niciodată”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus