Gândul evadării din România socialistă i-a încolţit încă din 1979, când a însoţit cuplul Ceauşescu într-o vizită în Valea Jiului.

Constantin Dumitru, un român stabilit în Australia, a scris și o carte despre fuga sa din ţara natală. „Frontieristul” a apărut la o editură din ţară şi prezintă istoria evadării din lagărul comunist a unui fost angajat al TVR.

În 1986, Constantin Dumitru, angajat la TVR, şi soţia sa, Anca, dactilografă la IATC, au reuşit să fugă din România, trecând Dunărea înot. Gândul evadării din România socialistă i-a încolţit lui Constantin Dumitru încă din 1979, când a însoţit cuplul Ceauşescu într-o vizită în Valea Jiului.

„Regimul îmi stătea ca o gheară în gât. Cu o asemenea stare de spirit am ajuns la Petroşani în 1979, făcând parte din echipa TVR care a participat la întâlnirea celor doi cu minerii. Eram la doi ani de la revolta ortacilor din Valea Jiului. În timpul vizitei, lui Nicolae Ceauşescu i-a venit ideea să-i întâlnească pe mineri, în sala de mese de la o cantina din Petroşani. Filmam din spate. Am sesizat că la masă erau mai mulţi securişti şi secretari de partid îmbrăcaţi în salopete. Elena Ceauşescu i-a cerut soţului ei să-i întrebe pe ortaci dacă au vreo problemă, dar când aceştia încercau să îşi spună păsurile, interveneau grangurii. Mi s-a făcut lehamite şi atunci am înţeles că în România nu voi avea nicio şansă de a răzbate”, povesteşte Constantin Dumitru.

S-a întors acasă, dar mai târziu, doi colegi care fugiseră din ţară au luat legătura cu el. A fost chemat la securistul din TVR şi pus să scrie ce a vorbit cu ei. A refuzat, iar din acel moment nu a mai fost trimis la filmări în zona de frontieră, ci doar în centrul ţării.

Fuga din ţară 

Constantin şi Anca au găsit într-un final pe cineva care să îi ajute să ajungă în zona Dunării. Era în septembrie 1986. I-a ajutat unchiul Ancăi, pădurar la Dubova. Au trecut fluviul înot pe la Cazane. Nu ştiau ce îi va aştepta pe malul drept al Dunării.

„Ne-am oprit la o casă. Au venit nişte oameni în vârstă, care ne-au sfătuit să ne predăm la miliţie, că nu ni se va întâmpla nimic rău. I-am ascultat şi ne-am predat. Am fost condamnaţi la 20 de zile de închisoare şi duşi la Negotin. Am fost despărţiţi unul de celălalt şi am muncit la cules de struguri”.

Într-o zi a fost chemat la securistul închisorii, care vorbea impecabil româneşte. L-a întrebat pe Constantin unde a făcut armata. O efectuase la trupele de Securitate, dar a spus că a făcut-o la Geniu. A desenat unitatea militară, aşa cum s-ar fi văzut de sus, apoi securistul a scos o mapă în care avea toate aceste obiective din România.

După această întâmplare şi după ispăşirea celor 20 de zile de arest, cei doi aşteptau să fie duşi în lagăr.

„Ştiam că dacă vin pe la 5 dimineaţa după noi am fi fost duşi în lagăr. Au venit pe la 9. Erau doi civili şi un deţinut sârb. Când am ieşit, am văzut dubiţa, iar pe soţia mea o auzeam ţipând. Mi-au pus cătuşele şi m-au aruncat în dubă, în spate, iar pe Anca în faţă. Am dat cu picioarele tot drumul, sperând că răstorn duba. M-au mutat în faţă, le-am zis că le dau 300 de dolari, să ne lase să fugim. La Porţile de Fier au spus în româneşte că data viitoare nu ne vor mai trimite în România”. 

Înapoi în România 

În partea românească îi aşteptau doi soldaţi în termen. Le-au schimbat cătuşele. Au fost duşi la batalion.

„Erau trei celule, mai bine zis nişte cuşti, despărţite prin placaje. Au aşezat-o pe soţia mea pe un scaun de metal, iar pe mine m-au legat cu o cătuşă de o mână şi cu cealaltă de o bară de deasupra uşii. Mă tăia cătuşa la mână. Am stat cam o ora aşa, timp in care mi-au aruncat şi un litru de apă rece în pantofii sport pe care îi purtam. Ulterior m-au dus în altă încăpere, unde m-au legat de calorifer. M-au lovit şi cu bocancul în testicule, de am crezut că acolo îmi voi da sfârşitul. Pe la ora 20.30 a venit un căpitan, cred ca era procuror militar. Soţiei mele i-a dat o pătura. Din acel moment nu s-au mai atins soldaţii de mine. Apoi, s-a întâmplat ceva foarte interesant. Soldaţii prinseseră doi tineri care au vrut să treacă Dunărea. I-au bătut şi pe ei. Când a venit, ofiţerul a zbierat la subalterni, le-a cerut să îi dezlege şi le-a dat tinerilor bani pentru biletele de tren”.

Constantin Dumitru s-a îmbolnăvit şi a ajuns în spital, unde a fost vizitat de căpitan. Acesta i-a explicat că unchiul soţiei şi fiul acestuia erau deja arestaţi şi că nu are rost să-şi îngreuneze situaţia, arătându-i declaraţiile celor doi. Aşa a aflat că binefăcătorii săi fuseseră turnaţi chiar de soacra şi bunica celor doi.

„Căpitanul mi-a şi zis ce pedeapsă voi primi – un an şi două luni pentru trecerea ilegală a frontierei de stat. M-a sfătuit să scap de valută, pentru ca aş fi primit între 2 şi 3 ani, dacă o găseau asupra mea. Mi-a spus şi să nu ne mai cheltuim banii cu avocaţii, că oricum soarta noastră era pecetluită, dar să iau totul asupra mea, astfel soţia mea, unchiul ei şi fiul acestuia vor primi pedepse mai mici. În plus, m-a întrebat dacă aveam aur asupra noastră. L-a luat şi l-a returnat părinţilor. Sunt foarte curios ce s-a ales de acest om, un moldovean cumsecade”, spune Constantin Dumitru. 

În Infern 

În câteva zile, autorităţile au finalizat dosarul. Cei patru au fost duşi, încătuşaţi, la Turnu Severin, întâi cu autobuzul şi apoi prin oraş, ca să fie daţi de exemplu. După cinci zile petrecute în arestul miliţiei, au fost transferaţi la penitenciar. N-a existat niciun termen de judecată. Rechizitoriul le-a fost aruncat prin vizetă.

„Ne-au dus la tribunal doar când ni s-a comunicat sentinţa şi atunci în lanţuri. Eram vreo 20 de persoane, dintre care 12 eram pentru trecere de frontieră. Violatorii şi criminalii nu beneficiau de acelaşi tratament. Eram în zeghe, tunşi, cu privirile speriate, nemâncaţi. Am mai fost ţinuţi şi într-o magazie la tribunal. În jur de 200 de oameni ne scuipau şi ne înjurau, în timp ce eram băgaţi în sala de judecată. Am primit un an şi două luni, soţia mea – un an, unchiul ei – un an, pentru complicitate, iar fiul lui – şase luni. Eram într-o celulă de 51 de paturi, suprapuse, unele chiar câte patru – 85 de persoane. Iarna luau geamurile de la celulă, iar vara le băteau în cuie. Ajungea zăpada pe noi iarna, la apelul de seară. Şi stăteam aşa câte o oră şi ceva, în picioare. În celulă aveam un coleg ce omorâse şapte persoane, cu un topor. A intrat într-o casă vrând să fure o drujbă. Proprietarii s-au trezit şi au fost hăcuiţi. Un bărbat de peste 60 de ani ispăşea o pedeapsă de şase luni pentru că îşi vânduse porcii la târg ca să facă rost de bani să se trateze pentru că era bolnav. Se iscau şi bătăi între deţinuţi. Se tăiau, dar nimeni nu spunea nimic. Pe de altă parte, mâncarea era foarte puţină, doar 250 de grame pe zi, din care o bucată de pâine. Ni se dădea şi mămăligă. O aduceau şi o tăiau cu sfoara şi ne-o puneau în mână, aşa fierbinte cum era. Daca desfăceai degetele, riscai să o scapi. Igiena era precară. La duş mergeam doar o singură dată pe săptămână şi atunci intram câte trei sub o ciupercă, pe care curgea apă rece. În rest, aveam doua toalete turceşti şi două chiuvete. Am făcut şi păduchi. Ne-au pus să ne dezbrăcăm, au făcut un munte de haine şi au dat o găleată de praf peste ele. Pe noi au dat cu o pompă ceva DTT, ca pe animale, pe hol. La cabinetul medical era un medic veterinar, tot deţinut. Ne-a luat sânge cu o singură seringă la 25 de oameni. Polidinul era leacul pentru orice boală. Injecţia era făcută prin pantaloni. Nu aveam dreptul la muncă, pentru că eram deţinuţi consideraţi foarte, foarte periculoşi. Primeam o vizită la două luni şi nu am acceptat ca băiatul nostru să vină să ne vadă. Oricum a suferit la şcoală, pentru că râdeau copiii de el că are părinţi puşcăriaşi. Aveam voie să scriem o carte poştală pe lună. I-o trimiteam soţiei mele, care era la 30 de metri de mine. Ajungea în 11 zile. Pentru că era dactilografă, Anca lucra in biroul comandantului. Ştiam la ce oră este scoasă din celulă şi dusă la muncă. Ceream să fiu scos să curăţ pe hol. Voiam să îi simt măcar respiraţia când trecea pe lângă mine. Trebuia să stau cu spatele. Uneori m-am întors. Am luat pulane peste mâini. Nu conta. Merita. Băgam palmele sub jetul de apă şi trecea. Am învăţat că omul e cel mai rezistent animal. Gândul ca voi încerca să fug iar nu m-a părăsit pe toată perioada detenţiei. Am părăsit închisoarea după 10 luni, soţia mea după nouă”, rememorează Constantin Dumitru.

O nouă fugă 

După ce a ieşit din închisoare, a lucrat cu ziua, pentru că nimeni nu îl mai angaja. A reuşit să lucreze pe un şantier, dar a fost dat afară. Risca să ajungă din nou după gratii pentru mod de viaţă parazitar. Într-o zi a primit un telefon de la un fost coleg de celulă şi astfel a intrat într-o filieră, condusă de un matematician, care scotea oamenii din ţară contra a 80.000 de lei şi 200 de dolari, la care se ataşa poza celui care urma să fugă. Constantin racola oamenii, aceştia erau trecuţi Dunărea cu barca, un sârb îi aştepta pe malul celălalt şi îi ducea cu maşina în lagăre din Austria şi Italia. Fotografia ajungea la familia celui care fugea abia când acesta era deja în siguranţă. 40.000 de lei din bani ajungeau la un căpitan de la grăniceri, care lăsa frontiera nepăzită pe o lungime de patru kilometri.

Totul a fost în regulă până când a fost contactat de familia unui fotbalist. Unchiul acestuia l-a atras pe Constantin într-o capcană şi a chemat securiştii. A reuşit să fugă sărind pe balconul apartamentului lipit de al său. A realizat că trebuie să încerce să fugă din ţară. Capul reţelei nu a vrut să îl ajute, spunându-i că îl va ascunde undeva în judeţul Sibiu. A plecat la Dunăre împreună cu soţia sa, care a renunţat şi a revenit în Bucureşti.

Grupul format din cinci bărbaţi şi două femei a umblat şase zile şi şase nopţi până a ajuns la Dunăre. După mai multe peripeţii, au trecut pe malul celălalt. Acolo au rătăcit alte trei zile şi trei nopţi. Au ajuns pe un vârf de munte, acasă la un bărbat pe care îl întâlniseră pe drum. Când să plece, deja au auzit sirenele maşinilor de miliţie. Au încercat să fugă, dar degeaba. A urmat judecata, alte 20 de zile de închisoare la Negotin.

În lagăr 

De la Negotin a ajuns în lagărul de la Padinska Skela. Acesta era păzit ca o fortăreaţă.

„Trăiam într-o teroare continuă. Intrau cu mitralierele în camere, unde stăteam câte 40 şi ceva în 10 paturi. Ne strigau numele şi ne aliniau pe câte două rânduri. Tăbărau pe câte un rând şi le puneau cătuşe celor care îl compuneau. Unii ţineau sub limbă câte o jumătate de lamă şi se tăiau dacă li se striga numele să fie trimişi în ţară. Mi-a venit rândul să merg la interviu, care n-a durat 10 minute, aveam la mine biletul de ieşire din închisoare.”

A trecut de interviu şi atunci familia a aflat că trăieşte. A urmat interviul la Ambasada Australiei, pe care l-a trecut. A ajuns în ţara cangurilor în septembrie 1989, iar la un an după el şi soţia sa, Anca. Aceasta mai încercase să fugă o dată, împreună cu băiatul celor doi, care avea atunci 12 ani. Au fost prinşi, dar au fost lăsaţi să plece. Cei doi trăiesc astăzi la Perth. Fiul lor este pilot în Emiratele Arabe Unite.

Statisticile arată că 100.000 de români au încercat sau au reuşit, în perioada 1965 – 1989, să treacă frontiera de stat a Republicii Socialiste România. Cei care erau prinşi sau nu reuşeau să treacă de interviul cu reprezentanţii ONU ajungeau înapoi în România, unde erau condamnaţi la pedepse cu închisoarea.

 

 

Un răspuns

  1. ovidiumarian1980@yahoo.com' ovidiu marian spune:

    Regretabil, cata suferinta a produs un regim autoritar semenilor sai, care era format tot din oameni pentru oameni, pentru ca uni doreau o libertate pe care alti nu o intalegeau …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus