Este singurul român care a obținut un trofeu pe care și-l dorește orice fotbalist.

foto: adevarul.ro

A fost „balonul de aur” al lumii la Campionatul Mondial de la Sydney în 1981. Ani în şir, Dinamo şi Steaua s-au bătut să îl aibă în echipă. Aveau şi de ce să insiste: după părerea multor oameni din lumea sportului, Romulus Gabor era cel mai bun fotbalist român. Din păcate, accidentările i-au smuls „coroana cu lauri”. A rămas la Corvinul Hunedoara, deşi colegii lui de echipă Ioan Andone, Mircea Rednic, Michael Klein şi Dorin Mateuţ au ajuns la Dinamo Bucureşti. 

Cifrele carierei: 277 de jocuri/60 de goluri în Divizia A, 35/2 în echipa României, patru goluri în Naţionala de Tineret. Competiţii majore: Campionatul Mondial de Tineret, Sydney, Australia, 1981, şi Campionatul European, Franţa, 1984.

Romulus Gabor s-a născut în data de 14 octombrie 1961, comuna Pui, judeţul Hunedoara. A jucat la Corvinul în perioada 1978 – 1991, apoi un sezon în Ungaria, la Moskolc (1991 – 1992), Un Cluj (1992 – 1993). A mai jucat apoi două sezoane la Corvinul Hunedoara. A devenit ulterior antrenor, iar în sezonul 2007 – 2008 a fost secundul lui Ioan Andone la CFR Cluj, cu care a câştigat Cupa României şi campionatul. 

O carieră frântă 

Povestea „Balonului de aur” al lumii la Campionat Mondial de Juniori din Australia, din 1981, a început pe uliţele satului Ponor din comuna Pui, judeţul Hunedoara. Iniţial, totul a fost doar o joacă.

„N-aveam altceva de făcut decât să jucăm mingea. Mergeam la şcoală şi apoi, fuga, pe maidan. Părinţii mei vroiau să învăţ, nu mă puneau să muncesc. Opt ani am luat doar premiul întâi, dar eu mai fugeam să joc fotbal. De câte ori nu am luat bătaie… Apoi, pe la 13 ani am mers la Petroşani, că era o selecţie. Îmi amintesc şi acum de un teren de zgură de la marginea oraşului. Prima legitimare acolo a fost, iar apoi am ajuns la Corvinul Hunedoara. Am debutat în Divizia A, sub conducerea lui Ilie Savu”, îşi aminteşte „Balonul de aur” al lumii, la tineret. 

În „era Lucescu” 

Mircea Lucescu a ajuns la Hunedoara, la sfârşitul anilor ’70. A găsit aici jucători tineri şi foarte talentaţi, pe care a început să-i şlefuiască.

„Lucescu ne-a pus în valoare. Era foarte bine pregătit din punct de vedere tehnic şi tactic. A ştiut să aducă la Hunedoara şi nişte jucători valoroşi de la Dinamo, de la care am învăţat enorm. Aşa ne-am dezvoltat noi. Mircea Lucescu era un tip ambiţios, care a muncit mult ca jucător. Aşa a fost şi este şi ca antrenor. Noi am mers la şcoală, pentru că ne-a obligat dumnealui. Îl mai păcăleam noi, spunându-i că suntem la şcoală, în timp ce noi stăteam la terasă.  Ne găsea şi ne certa”.

Mircea Lucescu nu s-a mulţumit să fie doar antrenorul „generaţiei de aur” a Corvinului. Şi-a învăţat elevii să joace şah, iar când echipa ajungea în Bucureşti, fotbaliştii vizitau muzeele, mergeau la teatru şi la film, iar acasă, la Hunedoara, primeau reviste din Anglia.

„Îl băteam la şah pe Mircea Lucescu. De altfel, el era rezerva mea pe teren”, spune Romulus Gabor. 

Cel mai bun 

În 1981, România a participat la Campionatul Mondial de Tineret la Sydney, în Australia. A fost competiţia lui Romulus Gabor. Atunci a „explodat” ca jucător. A dat două goluri în meciul cu Uruguay, din sferturile de finală. Au mai fost încă două, dar ultimul a fost cel cu Anglia, din finala mică, încheiat cu scorul de 1 la 0.

Cu peste o sută de puncte faţă de cel de-al doilea clasat, Romulus Gabor a câştigat „Balonul de aur”. A primit şi „gheata de bronz”, deşi dăduse tot atâtea goluri ca şi primii doi clasaţi, dar departajarea s-a făcut la număr de meciuri jucate în cadrul campionatului. A luat însă un trofeu, pe care niciun alt fotbalist român nu l-a obţinut – „Balonul de aur”.

„Totul era ca o joacă. Nu m-am gândit atunci ce am realizat”, spune Romulus Gabor. Era ca o ironie a sorţii. Când avea 14 ani, părinţii l-au înscris pentru examenul de admitere la Liceul Militar, pe care l-a picat pe motiv că avea platfus. A fost răsplătit cu 15.000 de lei impozabili şi 50 de dolari canadieni.

„Vânat” de toată lumea 

Nu se gândea nicio clipă că de atunci va deveni o „ţintă” pentru multă lume. Chiar la întoarcerea din Australia, în avionul care i-a dus pe jucătorii români în Europa preşedintele Federaţiei Germane de Fotbal i-a propus să rămână în patria lui Beckenbaeur. I s-a spus că federaţia germană va face toate demersurile pe lângă Nicolae Ceauşescu şi Guvernul României ca să i se permită să joace. A refuzat. Apoi, Steaua şi Dinamo s-au „bătut” pe el. Îşi aminteşte că la Covasna  a fost ascuns în biroul unui activist originar din Hunedoara ca să nu fie găsit.

CITEȘTE ȘI:

Culisele unui transfer – Michael Klein, de la Corvinul la Dinamo

 

Mai apoi, când Steaua a vrut să-l transfere cei de la Hunedoara i-au provocat pe microbişti, care au făcut demonstraţie la club împotriva plecării lui Gabor în Capitală: „Au venit oamenii muncii, cum se spune atunci, şi au făcut miting să nu fiu dus la Steaua. Au făcut ceva scandal”. Au urmat anii de glorie ai Corvinului, dar apoi Lucescu a plecat, iar după el, rând pe rând, Ioan Andone, Mircea Rednic, Dorin Mateuţ şi Michael Klein. Doar Romulus Gabor a rămas. Spectatorii îi iubeau, fotbaliştii erau respectaţi. Tribunele erau arhipline, iar jucătorii fericiţi că publicul era mulţumit.  

Telefoane ascultate şi vizite la Secu 

După ce Mircea Lucescu a părăsit Hunedoara, Romulus Gabor s-a mutat în apartamentul în care locuise antrenorul.

„Eram la antrenament şi soţia mea, ajutată de un prieten, a făcut curat în casă. Prietenul a găsit lângă geam, prinsă de cablu, o cutie de plastic cât o brichetă. A smuls-o. A doua zi, au venit – oamenii -. M-au luat din cantonament, iar pe soţia mea, care era însărcinată, de acasă. L-au luat şi  prietenul meu. Ne-au dus la Securitate. Fiecare în altă cameră. Întrebau ce am făcut cu acea cutie. Pe mine m-au ţinut două ore, fără să ştiu că şi ei sunt acolo. Pe soţia mea şi pe prietenul meu i-au ţinut toată după-amiaza. Ei au spus ce au făcut, că au aruncat acea cutie la gunoi. S-au dus şi au scotocit în gunoaie şi au găsit resturile. Apoi, s-au potolit. Le-au dat drumul. Atunci am realizat că telefonul era ascultat. Nu mă gândisem nicio clipă la asta”, rememorează Gabor.

Cu toate că ieşea de cel puţin trei ori pe an din ţară, niciodată nu s-a gândit să rămână în străinătate.

„Niciodată nu m-a tentat să rămân. Eu abia aşteptam să mă întorc acasă. De câteva ori au fost reclamaţii la Securitate. Am fost chemat de colonelul Văceanu, şeful de atunci al acestei instituţii. Îmi cerea să spun de ce vreau să rămân în străinătate. Zicea că nu îmi va da viză să plec. Cine ştie ce răutăcioşi făceau reclamaţii?! De ce aş fi plecat?! Noi nu făceam politică. Ne vedeam de treaba noastră” spune Gabor.

La un meci cu FC Scorniceşti a fost reţinut câteva ore: „Era 2 la 0 pentru noi. Au eliminat un coleg, pe Nicşa. Apoi, i-am zis arbitrului să mai fluiere şi pentru noi. M-a înjurat un jucător şi arbitrul mi-a dat roşu. La 2 – 2, le-a dat un 11 metri. Eu stăteam pe bancă, cu ghetele în mână, moment în care au venit doi căpitani şi m-au luat de braţe şi m-au băgat în dubă”. 

Viaţa de fotbalist 

Cu o sinceritate pe care nu o întâlneşti astăzi la prea multă lume, Romulus Gabor îşi aminteşte şi felul în care îşi completau veniturile fotbaliştii:

„Noi ieşeau peste graniţă. Aduceam de acolo cafea, blugi, casetofoane. Le vindeam şi făceam bani. Când mergeam afară cu Corvinul nu era nicio problemă la frontieră, parcă eram la noi acasă. Nu ne controla nimeni. În schimb, când mergeam cu Naţionala, cei de la Dinamo şi Steaua erau privilegiaţi. Noi, cei din provincie, mereu aveam probleme. Vorbeam cu băieţii de la cele două echipe şi ne treceau ei bagajele. Cei de la Steaua aveau o încăpere separată în care le depozitau”. Chiar dacă trăiau un pic mai bine decât restul populaţiei şi fotbaliştii obţineau mâncarea şi benzina cu ajutorul relaţiilor. „Stăteam şi noi la cozi, la benzină. Mai dădeam câte un pachet de Kent, ne mai băgam în faţă. Ne mai înjurau unii. Umblam cu canistrele după noi. La mâncare, în schimb, aveam noroc cu şeful cantinelor din combinat, care iubea fotbalul. Mergeam la el, la cumpărături”, îşi aminteşte Gabor.

Nu credea că viaţa se va schimba în vreun fel în România.

„Mergeam de câteva ori pe an în străinătate, dar niciodată n-am crezut niciodată că se va schimba ceva în România. Am ieşit în stradă în 1989, dar nu ştiu unde mai sunt idealurile de atunci!”. 

Pasiune şi onoare 

N-a plecat să joace la o altă echipă, deşi oferte au fost. Se gândeşte doar că poate destinul i-ar fi fost altul. După ce Lucescu a părăsit Corvinul, încet – încet, echipa s-a schimbat, a urmat reculul. A jucat la Naţională, aprecierile la adresa sa nu conteneau. De altfel, sunt mulţi oameni din lumea sportului care îl consideră cel mai mare fotbalist român.

Accidentările i-au distrus speranţele. În 1987, un meci (ironie a sorţii) cu Dinamo şi-a rupt tendonul lui Achile de la piciorul drept. „Am simţit o durere atât de mare… Opt luni am stat pe tuşă, operaţia nu a fost atât de grea, ci recuperarea”, spune fostul mare fotbalist. A revenit în teren, iar după aproximativ doi ani a urmat accidentarea la celălalt picior:

„Accidentările au fost cele care au pus capăt carierei mele. Poate, dacă aş fi plecat de la Hunedoara, aş fi fost mai protejat ca jucător. Steaua şi Dinamo aveau arbitraje favorabile, iar jucătorii lor erau mai protejaţi, nu erau loviţi, pentru că arbitrii îi menajau. Sunt sigur că dacă nu ar fi fost accidentările, aş fi făcut parte din <generaţia de aur>. Poate, apoi aş fi plecat şi eu. N-ar fi fost târziu, pentru că eu cred că până la 24 – 25 de ani joci din talent, abia apoi începi să joci şi cu cap”.

Onoarea şi pasiunea au frânt, poate, un destin. Banii nici nu intrau în calcul:

„N-am jucat pentru bani. Eu câştigam mai mult decât cei de la Dinamo. Era vorba despre onoare. Mulţi s-au dus la Dinamo să se remarce, eu nu aveam nevoie de aşa ceva. Nicio clipă nu m-am gândit că la Hunedoara nu se mai poate face performanţă după era Lucescu. Mă doare şi sunt dezamăgit doar că n-am realizat mai mult. A fost pasiune şi onoare. Am fost şi răsplătiţi pentru asta, dar păcat că şi-au bătut joc de noi, apoi, după 1990. Au ajuns să conducă echipa Corvinul oameni care erau puşi doar pe interese. Mă doare ce s-a întâmplat!” (n. red.: Corvinul Hunedoara a fost exclusă din campionat în anul 2004). 

Un răspuns

  1. Cu ce se ocupă acum Romica Gabor?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus