La Bătrâna, pe cărări de munte

Întoarcere în timp

În vremea de demult, legenda aminteşte despre un haiduc, pe numele său Mantu, ce colinda zona de munte a Banatului. El a adunat averi uriaşe – după cum e consemnat în documente -, pe care le-a dosit undeva, prin pădurile ce străjuiesc Tomeştiul, în jud. Timiş. Devenise aşa de temut, încât autorităţile au organizat pânde şi au masat trupe spre a-l prinde şi a-l aduce în faţa legii. 

Se întâmpla la începutul anilor 1700, când austriecii au ocupat Ardealul, apoi, la scurtă vreme, Banatul. Mai bine de 25 de ani, Mantu devenise cel mai de temut pentru avuţii din arealul cuprins între Mureş şi Dunăre. Intra noaptea, cu oamenii săi, în locuinţele acestora şi le lua ceea ce găseau mai de valoare, obligându-i, sub ameninţarea armelor, să scoată din ascunzişuri ceea ce dosiseră. Cei care se împotriveau erau bătuţi crunt, le erau necinstite femeile, le răpeau fiicele, pe care, de multe ori, nu le mai vedeau niciodată. În scurtă vreme, asemenea grozăvii au ajuns până la urechile împăratului şi au pus pe jar autorităţile austriece. Într-un final, potera a reuşit să-l prindă, undeva în apropierea locului de unde izvorăşte Bega, în Munţii Poiana Ruscăi, la Izvorul Strejii, care, se pare, de acolo îşi trage numele.

Împărăţia austriacă era interesată, la vremea aceea, de cartografierea zonei, iar Mantu era, pentru ei, cel mai bun ghid în a marca graniţa dintre Banat şi Ardeal, pe coame de munte, fără să urmeze vreun curs de apă, de la Mureş la Dunăre. O vară întreagă au bătut cu pasul munţii şi au montat bornele de hotar, care se găsesc şi azi prin pădurile şi pe coamele ce se întind de-a lungul Banatului montan. Când au terminat treaba, urmăritorii lui i-au spus: “De-acum, eşti liber! Du-te la bătrâna ta!”. Legenda spune că era chiar mama sa, iar, de atunci, localitatea s-a numit şi a rămas cu aceeaşi denumire până azi: Bătrâna.

Un prezent îmbătrânit

Înşirate pe o coamă de munte, 40 de case din piatră şi lemn adăpostesc puţin peste 100 de oameni, majoritatea vârstnici, crescători de animale. Localnicii sunt senini şi binevoitori. Te poftesc în casele lor, te pun la masă, îţi oferă merinde pentru drum, aşa cum au făcut pădurenii din moşi-strămoşi ca semn de ospitalitate şi bună rânduială, rar întâlnite prin alte părţi.

Intru la familia Corciuc să-i întreb despre locul acesta şi unde pot lăsa  maşina. Mă aşează la masă.

– Ia şi mănâncă, bea un ştamp de pălincă, ţine un colţ de pită şi un calup de brânză să-ţi ţină de foame pe drum. 

Chiar dacă distanţele se străbat mult mai repede acum, departe de ceea ce era pe vremea de demult când băteau cu pasul, trecând munţi, văi şi cursuri de apă spre a ajunge la câmpie, la Deva sau mai departe, la Lugoj şi Timişoara. Cumpăr câţiva litri de pălincă de pere, le mulţumesc pentru ospitalitate şi pornesc spre primărie. Primarul Radu Herciu, dascăl de profesie, îmi vorbeşte despre oamenii aceştia, din rândurile cărora se trage, căliţi cu viaţa aspră de la munte. Tinerii au plecat la Dobra, Deva sau Timişoara, în schimb orăşeni din Bucureşti şi Timişoara au cumpărat proprietăţi aici şi, încet-încet, înfiripă mici afaceri, valorificând pământul şi frumuseţile zonei, oferind de lucru sătenilor.

Radu Herciu şi-ar dori ca aceste apariţii să se înmulţească şi să aibă un impact mai mare în viaţa comunităţii. S-ar putea înfiinţa un sanatoriu pentru bolnavi de plămâni, pensiuni, tabere de creaţie, căci aerul, apa şi peisajul îndreptăţesc acest demers de natură să învioreze şi să scoată din amorţeală zona dintre păduri pe care sunt amplasate localităţile Bătrâna, Piatra, Faţa Roşie şi Răchiţaua. Şi este convins că se vor întâmpla toate astea dacă autorităţile judeţene ar aloca fondurile necesare spre a asfalta cei 30 de kilometri de drum pietruit ce uneşte Dobra cu Bătrâna. S-ar întâmpla un miracol atât pentru săteni, cât şi pentru turişti. Peisajul îţi taie respiraţia prin frumuseţea pe care o oferă privitorului.

Pădurenii sunt oameni dintr-o bucată, harnici şi generoşi în a împărtăşi din cunoaşterea lor privind tainele muntelui şi rânduiala cea bună a vieţii în condiţii ceva mai aspre decât la şes; e de înţeles asta, adaugă dumnealui: “I-aţi văzut ce rumeni în obraji şi ce senini sunt?! Noi deschidem porţile sufletului şi oferim braţe de muncă spre a deschide cale de acces celor care vor să trăiască la munte, să se bucure de sănătate, linişte şi tihnă din belşug.”

Din uşa primăriei, arunc o ultimă privire spre văile pline de căpiţe cu fân şi puzderie de animale, spre pădurile ce străjuiesc acest ţinut al lor, din vremuri îndepărtate, din epoca fierului, după artefactele găsite aici, consfinţindu-le dăinuirea de mii de ani. 

Oferiţi şanse Bătrânei spre a întineri! Veţi primi, în schimb, aer curat, apă de izvor, o panoramă desprinsă din vis şi multă ospitalitate.

Aron, file de poveste

La casa cu numărul 12, locuieşte un om mărunţel, pe numele său Aron Benteu, cu o minte ageră şi un surâs care mă fascinează.

– Bună ziua, gospodarule!

– Să-ţi fie inima bună, călătorule! Pofteşte la masă!

Gosopodăria, grădina, împrejmuirea sunt impecabile. A făcut toate astea în vreo 45 de ani, “la patru mâini”, împreună cu Cornelia, consoarta sa.

– Este aşa priceput şi harnic, intervine în discuţie Cornelia, încât nimeni nu-l întrece. Am avut o viaţă bună cu el. Îşi zâmbesc unul altuia, iar eu simt că oamenii aceştia au pus în tot ceea ce au clădit nu doar pricepere, ci şi o fărâmă din sufletul lor. Cornelia continuă să se destăinuie: “A cioplit piatra, a fasonat lemnul, a împletit nuiele şi a turnat lutul în zid cu atâta pricepere, de parcă asta i-ar fi fost meseria de-o viaţă.” 

Au durat locuinţa din faţă, apoi au extins-o, au aranjat totul cu bun gust, însă, mai presus de toate, este “lucrătoarea”, unde el meştereşte mereu câte ceva. Îi place asta şi se culcă, seara, împăcat cu gândul că a mai trecut o zi cu folos din viaţa lui. A lucrat – ani buni – ca şofer, dar şi mecanic la mina de aur şi argint de la Muncel, la 20 de kilometri de casă. Îşi aminteşte nume de oameni şi cantităţi de minereu, smulse cu sudoare din pântecul muntelui: 8 kg de aur, peste 100 kg de argint, cam 3.000 kg de zinc şi plumb, ceva sulf şi siliciu. Lună de lună. Zăcământul nu s-a epuizat, însă mina s-a închis în 1990, iar el nu ştie de ce au lăsat-o în paragină. A lucrat câţiva ani şi la explorări geologice, având în întreţinere toate maşinile şi utilajele acelea care sfredeleau pământul, “căutând ceea ce n-au pierdut”. Se opreşte din povestit şi vrea să observe dacă am înţeles nuanţa pusă în cuvinte înţelepte.

– Cum a fost satul când erai dumneata copil?

– Avea ceva peste 400 de fumuri şi poate mai bine de 2000 de trăitori. Viaţa era grea, pământul nu prea roditor, iar oamenii se ocupau cu creşterea animalelor. Aveau câteva sute de vite şi câteva mii de oi. S-au întâmplat şi blăstămăţii în vremurile de demult. Mantu venea des prin părţile noastre şi, cu oameni de pe aici, au omorât o baroneasă cu toată familia ei ca să-i ia bănetul, pe care l-au dat apoi celor mai nevoiaşi din satele astea. Pe doi din ei i-au prins, dar alţi 4-5 au scăpat. Un strănepot al unuia dintre ei, Aron îl cheamă, ca pe mine, trăieşte la Lugoj, dacă n-o fi murit de bătrâneţe.

În şura din spate, se vede un tractor nou, cu care familia Benteu se ajută în gospodărie, la lucrările câmpului, la adusul lemnelor. Aron este tâmplarul satului şi are în lucru ferestre, uşi, alte asemenea trebuinţe ale sătenilor. În lucrătoare e ordine desăvârşită, de parcă ar fi pregătit-o pentru expoziţie. Mărturisesc că nu ştia de venirea noastră spre a-i răpi din timpul său, atât de drămuit, cât să ne spună povestea lui şi a satului unde a vieţuit până la etatea de 76 de ani.

File de poveste, fapte trăite de unul din oamenii de frunte ai satului. Istoria se împleteşte cu mitul şi lasă o pată de culoare asupra Bătrânei, localitate aflată, se pare, la crepuscul. Timpul curge tot mai încet, ca un izvor care îşi împuţinează apele.

CONSTANTIN JICHIŢA