„Toate rolurile mele sunt preferate. Dar cel mai important este cel de Om. Pe ăsta îl iubesc cel mai tare. Și la mine, și la ceilalți”

Geni Macsim s-a născut în data de 25 aprilie 1970, la Hunedoara.  A absolvit în 1994 Academia de Artă Teatrală de la Târgu Mureș. Din același an este actriță a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. A fost distribuită în multe piese de teatru de către regizorul Silviu Purcărete, dar şi ale lui Mircea Daneliuc. Piesele în care a jucat au primit numeroase premii.

R: Dragă Geni Macsim, încerc încă o dată (…) să fac un interviu cu tine. (…) ai amânat – și poate că acum e momentul. Joci într-o comedie bulevardieră, 1, 2, 3… Bébé, unde pari să te simți bine. Costumele sunt șic, atmosfera ține de ceea ce se chema la grande bourgeoisie, se râde cu poftă, se analizează ținute. Cum este, de fapt?

Geni Macsim: (…) Mie nu îmi plac interviurile. Pur și simplu. Dar… dacă acum trebuie… Comedia de care vorbești ai descris-o corect, este un spectacol în care costumele sunt chic, atmosfera ține de un fel de „grand bourgeoisie”, în care eu mă simt foarte bine. Și DA, spectatorii râd și se simt și ei foarte bine. Cum e de fapt? Păi, e exact cum ai descris tu și, în plus, „omul care nu se vede” – regizorul. Adică Raluca Păun, pe care am descoperit-o cu mare încântare și în ipostaza asta. Firește că și datorită ei acest spectacol este o bucurie pentru toți actorii, pentru personalul tehnic și, spre marea noastră bucurie, pentru spectatori.

R.: Când ai avut prima oară sentimentul, intuiția că poți fi actriță? Dar „dovada”?

G.M.: Nu știu dacă e vorba despre intuiție. În liceu, pe vremea mea, exista „Cântarea României”. Am participat și eu cu o poezie recitată în acest concurs și m-am trezit cu un premiu la faza pe țară. Din acel moment am hotărât să merg mai departe acolo unde poți fi cine vrei, chiar și numai pentru o zi sau pentru doar o clipă. Academia de Teatru din Târgu Mureș a fost locul care m-a primit și care mi-a oferit prilejul de a-mi îndeplini aceste dorințe, visuri, într-o călătorie frumoasă și provocatoare care a durat patru ani. Confirmările vin mereu după 25 de ani de când sunt membră a trupei Naționalului craiovean, prin minunata recunoaștere a publicului nostru: aplauzele.

R: Scena, decorurile sunt pentru tine mediul prielnic jocului sau jocul e condus în mintea și sufletul tău de text, de amprenta caracterului care ți-a fost destinat de regizor? Cum combini exteriorul cu interiorul pentru a intra în rol?

G.M.: Actorul nu are neapărată nevoie de decor. Dar aici ar încăpea o discuție mai amplă, mai complexă. Îți voi răspunde mai simplu. Decorul îl ajută pe actor să se identifice în locul potrivit, să poată fi recunoscut lesne de către public în dinamica tuturor potrivelilor de întâmplări, acțiuni, relații etc. Decorul este într-un fel extinderea exterioară a unui mediu interior căruia îi aparții și îți aparține în același timp. Eu plec cu mintea, cu sufletul și cu corpul meu în interpretarea textului pe care îl primesc. Pun toate acestea la dispoziția regizorului care le armonizează în întreaga orchestră a spectacolului.

R.: Am mai pus întrebarea asta altor actori (și continui să o pun pentru că mă interesează să aflu ce elemente pune la bătaie actorul pentru a intra în roluri atât de diverse): cum găsești resursele pentru a trece de la un rol la altul, în special atunci când ceea ce ai făcut cu o lună înainte e net diferit de un rol nou?

G.M.: Nu știu să îți răspund concret la această întrebare. Se întâmplă pur și simplu. Poate că e o însușire, o înzestrare magică a actorilor.

R.: Îți mai amintești care a fost primul tău rol pe scena Naționalului craiovean? Dar sentimentele de la debut?

G.M.: Primul meu rol a fost Găina 3 sau 4, nu mai știu sigur a câta, în Ferma animalelor, în regia lui Cristian Hadjiculea în 1994. Eram în ultimul an de facultate și făceam naveta de la Târgu Mureș la Craiova. Mă simțeam ca într-un carusel din care n-aș mai fi coborât.

R.: Acumulând în timp o experiență bogată, ai simțit cum alte praguri ale experienței de actriță au fost atinse, depășite?

G.M.: N-aș numi experiența mea chiar bogată. Asta cantitativ vorbind. Dar altfel, desigur că ea există. Este o ocupație în care automulțumirea este mai degrabă nocivă. Întotdeauna este loc de mai mult și de mai bine. De-aia sunt într-o competiție continuă cu mine și simt, știu că mereu mai sunt praguri de trecut.

R.: Ai un rol favorit, între toate cele explorate până astăzi?

G.M.: Toate rolurile mele sunt preferate. Dar cel mai important este cel de Om. Pe ăsta îl iubesc cel mai tare. Și la mine și la ceilalți. De altfel, mă deranjează peiorativul încetățenit „ăsta/asta joacă teatru”. Teatrul este un joc și o joacă în căutarea unor adevăruri personale, sociale… offf!… ale vieții. Adică e cu carne și sânge, cu trup și suflet, și cu minte! E ca și cum i-ai spune oricui, nu numai unui constructor de drumuri, că o călătorie plăcută constă doar în calitatea asfaltului. Actorul este și șofer, și ghid, și partenerul în călătoriile interioare ale spectatorului. Nimănui nu-i place să se rătăcească pe drum. De ce actorul ar minți pe traseu? Toată lumea alege. Actorul alege drumul și îl face viu, într-adevăr cu public cu tot. De altfel, fiecare pasager urcă dacă vrea și coboară unde vrea. Îmi place să cred că de fiecare dată vă propun călătorii plăcute.

R.: Cum vezi statutul de actriță, inclusiv al tău propriu, în ziua de azi? Ce te motivează în continuare să joci și ce anume te dezamăgește și trebuie corijat?

G.M.: Ar trebui corijat ceva? Nu cred că există defecte atât de vinovate într-atât încât să ne consumăm energiile în a corija. Cred că fiecare își cunoaște și își asumă locul și gândurile, și faptele. Asta că „fiecare își vede de treaba altuia” e o glumă. Nu mă simt incomodată din niciun punct de vedere. Fiecare actor își are propriul parcurs. Și fiecare om de teatru, de altfel, indiferent care este funcția sa. Mai am 14 ani până la pensie și nu am timp să mă împiedic în situații neplăcute. Abia dacă avem suficientă vreme pentru lucrurile frumoase pe care să le descoperim și să le savurăm. Vreau să folosesc timpul ca să joc mai departe. Să mă joc, mai departe. Animalele, copiii sunt frumoși când se joacă. E banal? Ei, are și banalul farmecul și rostul lui. Nu?

R.: Crezi în aura actorului, în carismă sau doar în munca făcută cu profesionalism care duce la rezultatele scontate?

G.M.: Cred în orice pune la bătaie actorul pentru a-și împlini menirea pe scenă. Asta dă valoare existenței lui, artei sale: Disponibilitatea. E ca între toți oamenii. Doar că relațiile actorului sunt mult mai extinse, oarecum depășesc cotidianul cu nevoile și cu reperele lui – câteodată sufocant, deranjant de concrete. Disponibilitatea asta mai dă un pic de elasticitate vieții însăși, ne mai dă voie să mai fim mirați, surprinși, indiferent de dispoziția de moment. Momentele trec. Și e firesc să fie așa. Fir-ar să Fie!!!

Sursa: Revista SpectActor/Nicolae Coande

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus