Povestea Rozaliei Țelnar (Niklaus), deportată în URSS

Sfârşitul anului 1944… 75.000 de etnici germani din România habar nu aveau că în scurt timp vieţile lor se vor schimba definitiv.

Reprezentanţii sovieticilor în Comisia Aliată de Control au solicitat Guvernului Nicolae Rădescu lista cetăţenilor de etnie germană. România trebuia să respecte Convenţia de Armistiţiu, semnată la Moscova în data de 12 septembrie 1944, cu reprezentanţii URSS, SUA şi Marea Britanie. Ce însemna acest lucru?! Deportarea etnicilor germani în Uniunea Sovietică urma să se realizeze „pentru a ajuta la efortul de reconstrucţie” a ţării. Erau vizaţi bărbaţii de etnie germană cu vârste cuprinse între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani.

În 1945, Rozalia Niklaus avea aproape 17 ani, locuia în Sântana, alături de părinţi şi de patru dintre cei şase fraţi ai săi. Nicio clipă nu s-au gândit că ziua de 15 ianuarie 1945 le va schimba definitiv destinele…

Calvarul etnicilor germani a început în 10 ianuarie 1945. 75.000 de saşi şişvabi au fost luaţi de la casele lor şi înghesuiţi în trenuri. Au ajuns în fosta Uniune Sovietică. După cinci ani, doar 30.000 dintre ei s-au mai întors în România. Pentru ceilalţi, lagărele de muncă din URSS au fost ultima casă…

Rozalia Niklaus este unul dintre supravieţuitori. Astăzi, la peste 70 de ani distanţă şi-a spus povestea pentru noi. O istorie trăită de o adolescentă, smulsă din casă alături de trei dintre surorile ei şi dusă într-un lagăr din fosta Uniune Sovietică, Ucraina de astăzi. Aveau toate o singură „vină”: erau etnici germani! Şi pentru asta trebuiau să participe la „reconstruirea” Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

15 ianuarie 1945 

15 ianuarie 1945, localitatea Sântana, astăzi în judeţul Arad. Soldaţii bat la uşile gospodăriilor etnicilor germani… Din case sunt ridicate fetele şi femeile, dar şi băieţii şi bărbaţii. Nimeni nu mai întreabă câţi ani au, nimeni nu spune unde vor fi duşi.

Soldaţii au ajuns şi la familia Niklaus, oameni gospodari ce trăiau din munca lor, la câmp. Aveau o grădină de legume, pământ, vaci şi cai. Capul familiei luptase pe front în primul război mondial, pentru ţara lui. Şi datorită lui România se întregise în 1918. Soţia sa îşi pierduse primul bărbat pe front şi a rămas văduvă cu doi copii mici. Băiatul ei s-a dus să lupte în al Doilea Război Mondial, la artilerie. Şi-a luat şi calul cu el. Dumnezeu l-a ajutat şi pe el şi s-a întors acasă. Fata, Maria, i s-a măritat şi s-a aşezat la casa ei.

Împreună soţii Niklaus au avut cinci copii. Printre ei – Anna, Barbara şi Rozalia. În 1945, Anna avea 24 de ani, Barbara – 20, iar Rozalia – aproape 17. Munceau cot la cot cu părinţii. Erau frumoase şi tinere. Aşteptau ca, rând pe rând, să se aşeze la casele lor. În ciuda greutăţilor, a războiului, familia îşi vedea de treabă. Ştiau că nu vor primi nimic degeaba dacă nu muncesc. Nu plângea nimeni că nu are ce mânca. Pământul pe care îl lucrau şi animalele din gospodărie erau singurele surse de existenţă. Până şi vaca din bătătură a mers la război, pentru că fusese rechiziţionată. A fugit biata de ea, s-a întors la familia Niklaus, dar a fost trimisă înapoi la război…Viaţa îşi urma, până la urmă, cursul…

A venit însă 15 ianuarie 1945. Întâi, soldaţii s-au dus acasă la Maria şi au luat-o. N-a mai contat că avea doi copii mici acasă. Au ajuns şi la casa familiei Niklaus. Au năvălit înăuntru. Cine să se mai împotrivească. Le-au luat pe Anna, Barbara şi Rozalia. Degeaba tatăl lor a încercat să le explice că Rozalia nu avea încă 17 ani.

„Nici nu ştiu ce erau, ruşi sau români, vorbeau româneşte. Au năvălit în casă. Eram atât de speriată. Trebuiau să le ia pe cele de la 18 ani în sus, dar degeaba. Au luat pe cine au vrut. Tata le-a zis că nu am 18 ani. Au spus că îmi vor da drumul dacă nu am 18 ani. Ne-au luat pe toate trei. Împreună cu mine, Anna, care avea 24 ani, şi Barbara – de 20. Ne-au dus la şcoală. Am stat acolo două sau trei zile, la grămadă. Dormeam cum puteam. Tot aduceau oameni din sat. Tot mai mulţi şi mai mulţi. Era frig. Nu au dat voie rudelor să se apropie de şcoală. Apoi am aflat că tata şi alţi vecini au cărat lemne la gară. După acele zile ne-au încărcat în camioane, supravegheaţi de santinele. Am fost în jur de 700 de persoane, mai multe femei”, îşi aminteşte astăzi Rozalia Niklaus.

18 zile, în trenul de vite 

Cei aproximativ 700 de etnici germani din Sântana au fost încărcaţi într-un tren cu care se transportau vitele. Vagoanele au fost închise şi au pornit pe un drum despre care nimeni nu ştia unde şi pentru câtă vreme duce sau dacă va mai avea vreodată întoarcere.

Surorile au rămas împreună, într-un vagon în podeaua căruia s-a făcut o gaură, pentru ca pe acolo să fie eliberate fecalele sau urina. Într-un colţ – o sobă, lemnele fuseseră aduse de rudele celor ce plecau în pribegie. Cei din vagoane aveau asupra lor ce putuseră să li se strecoare la gară: nişte slănină, carne, ceva haine şi pături sau dune. Era singura lor avere.

În vagoane – fete, femei, gravide şi lăuze. Un geam mic putea fi deschis cât să nu se sufoce. Nici nu ştiau ce poate fi mai rău – aerul îmbâcsit din vagon sau frigul năpraznic ce intra în timp ce gemuleţul era deschis.

„Până la Braşov nu au dat drumul la uşă. Abia acolo au lăsat trei persoane să se ducă după apă. Nici nu-mi mai aminteam dacă era zi sau noapte. Aşa am mers 18 zile, claie peste grămadă. O femeie a născut. Copilul a murit. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, dar cred că l-au aruncat pe drum, din vagon.

Eu nu mă gândeam că o femeie face un copil.Nu ştiam noi de astea. Îmi amintesc doar că eram foarte speriate. Am rămas împreună surorile. Era atât de frig. Băieţii şi bărbaţii erau în alte vagoane”, povesteşte femeia.

Timp de câteva luni, părinţii n-au ştiut unde se află fiicele. Abia câteva luni mai târziu, când câţiva săteni au fost trimişi înapoi în ţară au avut confirmarea că fetele trăiesc şi sunt în Uniunea Sovietică.

În lagăr, la Dnepropetrovsk 

După 18 zile, trenul a oprit. Undeva în zona Dnepropetrovsk, Ucraina de astăzi. Încărcaţi în camioane şi păziţi de santinele, oamenii au fost duşi şi cazaţi în nişte blocuri bombardate.

„Eram cam 2.000 de oameni. Ne-au cazat în nişte camere pline cu ploşniţe. Erau paturi suprapuse, cu saltele din paie. Dormeam câte două în pat. Toalete nu existau, trebuia să mergem afară în câmp. Şobolanii erau uriaşi. Îţi era şi frică să te uiţi la ei. Niciodată n-a fost bine acolo, în lagăr”, spune femeia.

Pe lângă toate acestea, mâncare pe care o primeau era proastă şi puţină. Invariabil, aceeaşi: două linguri de arpacaş, patru – cinci găluşte din făină de orz, ce arătau şi aveau gust ca de rumeguş, nişte varză opărită, doar când, cum nişte conserve, totul – în nişte castroane de tablă.

„Ne era foame mereu. N-am văzut nici un magazin cât am stat eu acolo. Ne mai dădeau şi nişte peşte împuţit. Nici astăzi nu mai vreau să mănânc peşte, de la el am fost internată de nu am ştiut de mine. Eram de-a dreptul fericiţi când găseam la gunoi nişte coji de cartofi, pe care le spălam şi apoi le fierbeam. Ouă şi lapte n-am văzut niciodată cât am stat în lagăr. Îmi amintesc că vorbeam între noi şi unii spuneau că atât îşi mai doresc să mănânce şunculiţe făcute ca la noi acasă. După ce ne-am întors acasă o cunoştinţă a murit. A mâncat prea mult. I se micşorase stomacul în lagăr şi după ce a consumat atâta şuncă i s-a blocat stomacul. Era foamete mare şi la ei. Atacau căruţele cu pâine, atât le era şi lor de foame. Într-o noapte, în lagăr, am auzit pocnituri. Veniseră ruşii, se revoltaseră. Fuseseră minţiţi că nu au mâncare din cauza noastră, că noi le luăm pâinea. Vroiau să ne gonească din ţara lor. Abia după un timp au înţeles că nu noi am vrut să mergem acolo, că muncim şi că şi noi suferim de foame. Era aşa de mare foametea că băieţii au prins o pisică. Au omorât-o şi m-au rugat să le fac o supă pe ea. Le-am făcut, dar nu am putut să mănânc. Am luat o bătaie de la sora mea…Un văr a murit de foame. Şi nu doar el. Aproape în fiecare zi se murea de foame”, declară Rozalia Niklaus.

Cum au ajuns în lagăr, etnicii germani au fost trimişi la muncă. Întâi la o fabrică ce fusese bombardată. Rozalia şi surorile ei au cărat molozul cu roaba. Nu conta că erau doar nişte fete şi femei. Făceau cele mai grele munci.

„Eram cam 50 de persoane, ne cunoşteam de acasă. De noi răspundea o santinelă, un bărbat şchiop. Ne înjura când treceau superiorii pe lângă el, altfel era un om cumsecade. Apoi am trecut la o fabrică de cherestea. Mergeam kilometri până la lucru, pe câmp, prin zăpada mare. Iernile de acolo sunt foarte grele. Am ajuns şi la o fabrică de cărămidă. Acolo erau şi deţinuţii lor politici, dar şi angajaţi civili. Ne-au şi mutat în altă parte, unde locuiam în barăci. Cu deţinuţi ruşi împreună parcurgeam tot procesul de fabricaţie al cărămizilor. Aveam o normă. Nu îmi mai amintesc cât era, dar dacă o făceai era bine. Nimănui nu-i păsa că eşti fată, femeie, băiat sau bărbat. Munceam opt ore pe zi. Nu plecai de acolo dacă nu îţi făceai norma. Nu te lăsau să ieşi. Mi s-a întâmplat o dată să nu o fac. Am stat toată noaptea în fabrică, pe nişte cauciucuri. Nici nu mai ţin minte câte cărucioare trebuia să împingem ca să ne facem norma. Ştiu doar că eram atât de speriaţi. Nimeni nu a încercat să fugă, cu o singură excepţie a unei femei, dar parcă s-a întâmplat pe drum”, îşi aminteşte Rozalia Niklaus.

În 1946, după ce au fost mutaţi în barăci, iar gard în gard cu lagărul era satul, deportaţii puteau ieşi. Aveau însă obligaţia să se întoarcă la ora 19 în lagăr.

„Mergeam la o femeie, care avea o grădină. O ajutam, iar ea îmi dădea sfeclă, cartofi, o coajă de pâine. Era foarte mult având în vedere că toată ziua nu vedeam decât varză opărită şi arpacaş, o lingură, două, şi du-te la lucru. N-o să uit niciodată ce mi s-a întâmplat când am venit de la femeia aceea. Îmi dăduse nişte cartofi. A apărut comandatul. A văzut ce am. Mi-a luat cartofii şi m-a pedepsit. M-a pus să stau într-un loc câteva ore bune”, rememorează supravieţuitoarea.

Morţii, la WC 

Condiţiile precare din lagăr, hrana proastă şi puţină au făcut ca mai bine de jumătate dintre etnicii germani deportaţi în Uniunea Sovietică să îşi piardă viaţa. Rozalia Niklaus îşi aminteşte că în fiecare zi, în lagărul în care fusese deportată mureau trei – patru persoane:

„Cine le mai ştia şirul?! Mureau pe capete, de foame sau degeraţi. Cumnatul mamei, două verişoare, un văr, dar şi băiatul naşei mele s-au prăpădit acolo. Cumnatul mamei era bolnav cu stomacul, mâncarea i-a grăbit sfârşitul. Vărul meu a murit de foame. Când mureau, îi luau şi îi ţineau într-un WC dezafectat, pe care îl încuiau. Cadavrele stăteau acolo până venea comisia să constate decesul. Nu aveam voie să ne apropiem. Treceau zile bune până când apărea cineva să inventarieze morţii. Poate că acolo, în toaleta aia erau uneori şi şapte – opt morţi. După ce venea comisia, luau cadavrele cu maşinile. Niciodată nu am ştiut unde i-au dus, unde i-au îngropat pe ai noştri”.

Cei care au supravieţuit se confruntau cu alte probleme: lipsa igienei, păduchii…

„Ne tundeau zero. Se umpluseră toţi de păduchi. Nu ştiu cum de am scăpat, dar tot mi-am tăiat părul. Aveam toate cozi groase, împletite. Aşa ne purtam noi părul. Când ne-a văzut unchiul tunse, a început să plângă. Nu ne păsa de păr, aveam alt necaz. Ne duceau la baie doar o singură dată pe lună, la o baie comunală veche. Acolo era şi toaleta aceea dezafectată în care aruncau morţii. Ne dezbrăcau de haine, le puneau la curăţat. Trăiam între ploşniţe şi şobolani uriaşi. În lagăr se întâmpla să nu avem apă şi două săptămâni. Aduceau apa cu o maşină şi o aruncau într-un vălău. Bineînţeles că nu ajungea prea mult timp. Trei ani şi jumătate am fost în iad! Doamne, Doamne, să nu mai ajungă nimeni acolo!”, continuă Rozalia Niklaus.

Înfometate, obligate să muncească în condiţii inumane, femeile nu mai aveau nici ciclu. Ajunseseră nişte umbre, ce nu au avut nici măcar bucuria să se privească în oglindă în răstimpul petrecut în lagăr.

„Nu mai ştiai care e femeie şi care e bărbat. Purtam fie nişte rochii ce semănau perfect cu un sac, iar iarna, la temperaturile acelea cumplite – pufoaică şi pantaloni”, spune supravieţuitoarea.

Asistenţă medicală nu exista. Rozalia a simţit acest lucru pe propria piele:

„Lucram la fabrica de cărămidă. Căram beton cu roaba. Deja plecase către casă un transport. Plângeam după cei plecaţi. Nu am fost atentă şi am scăpat roaba. A căzut peste laba piciorului drept şi mi-am zdrobit-o. Mi se făcuse o gaură mare. Mi-au pus nişte praf alb şi m-au pansat. Asta a fost toată îngrijirea medicală. N-am mai ieşit la lucru o vreme. Piciorul s-a vindecat ca vai de el”. 

Întoarcerea acasă 

Sunt momente în viaţă când nişte întâmplări banale ne schimbă cursul existenţei. Aşa a fost şi pentru Rozalia Niklaus. În timpul convalescenţei croşeta nişte mănuşi pentru femeia din sat, pe care o ajuta la treburile gospodăreşti. Voia să se revanşeze pentru că femeia fusese bună cu ea. A apărut doctoriţa din comisia de evaluare, care a întrebat-o ce face.

„I-am spus că îi croşetez nişte mănuşi femeii pe care o vizitam. Vorbeam deja ruseşte bine. Nevoia ne-a învăţat. Una dintre surorile mele plecase deja din lagăr. Era bolnavă cu inima. Barbara era şi ea suferindă cu ficatul şi deja ştia că va părăsi şi ea lagărul. În fine, doctoriţa a luat mănuşa ce era gata şi şi-a îndesat-o pe mână. Era o femeie frumoasă, blondă şi voinică. A dat din cap. S-a dus la sora mea şi i-a spus că e bolnavă şi va fi trecută pe listă să plece, dar că eu croşetez nişte mănuşi pentru o femeie din sat şi pentru asta urma să mai petrec încă un an şi jumătate în lagăr. Am aflat şi i-am explicat doctoriţei că mănuşile erau pentru ea, dar că nu am vrut să îi zic nimic pentru că era vorba despre o surpriză. I-am dat mănuşile şi am fost trecută pe listă. Dacă nu i le-aş fi dat, sunt convinsă că aş fi rămas acolo încă ceva vreme”.

După trei ani şi jumătate petrecuţi în lagăre de muncă, Rozalia a aflat că va fi trimisă acasă:

„Ne-au strâns într-o curte. Ne-au spus că vom părăsi lagărul. Ne-au strigat pe fiecare în parte şi ne-au dat bani. Eu i-am primit pe cei mai mulţi, 120 sau 130 de ruble. Am luat de ei doar pâine şi conserve. Ne-au îmbarcat într-un tren lung de nu îi vedeai capătul, până la Marea Neagră era. La graniţă ne-au controlat, au aruncat tot. Nu ne-au lăsat nici măcar o poză, un act, nimic. Eu am scăpat cu o poză, pe care am adus-o acasă. La Focşani ne-au dat jos din tren şi ne-au dus la o cazarmă. Acolo ne-am spălat, ne-am curăţat hainele. Peste ani, unul dintre băieţii mei a făcut armata în Focşani. Am mers să îl vizitez. Era militar în cazarma în care, în 1948, am oprit la întoarcerea din Uniunea Sovietică”.

După câteva zile, Rozalia şi sora sa Barbara au ajuns acasă, la Sântana. Era 2 iulie 1948. Acasă, părinţii rămăseseră fără aproape nimic. Comuniştii le-au luat pământul, căruţa, caii, vacile, tot, până şi grâul din pod. Au rămas doar cu un petic de pământ lângă casă.

Surorilor nu le-a spus nimeni de ce a trebuit să participe la „reconstrucţia” Uniunii Sovietice. Ani în şir nimeni nu şi-a cerut scuze nici de la ele, nici de la ceilalţi etnici germani deportaţi în anii ’40 în URSS. Abia în anul 1995, Adrian Severin şi-a cerut scuze în faţa ministrului german de Externe de la acea dată, Klaus Kinkel, pentru că mii de etnici germani din România au fost deportaţi în URSS. În toţi anii comunismului, nici Rozalia, nici surorile ei nu au povestit ce au pătimit în lagăr. De altfel, li se spunea mereu „să meargă la Hitler”. Rozalia spune astăzi cu umor: „Da’, ce, eu îl cunoşteam pe Hitler?! Dracu’ îl ştia!”.

Imediat după ce s-a întors din lagăr, Rozalia a plecat de acasă. Nu putea să rămână acolo, era prea multă sărăcie şi nimeni nu avea cum s-o ajute. A plecat la Arad, apoi câţiva ani mai târziu a venit la Hunedoara. Aici şi-a cunoscut soţul, cu care s-a căsătorit în 1956. Au avut împreună trei copii, o fată şi doi băieţi. Un băiat s-a prăpădit la doar 36 de ani. I-a murit şi soţul. Una dintre surori nu s-a căsătorit niciodată.

Rozalia Țelnar a decedat în urmă cu câțiva ani. Nu s-a întors niciodată în Ucraina să vadă locurile în care şi-a petrecut cei mai grei ani din viaţă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus