Inginer, inventator de geniu şi pionier al aviaţiei române şi mondiale, membru de onoare post-mortem al Academiei Române, Aurel Vlaicu s-a născut la 6/19 noiembrie 1882, la Binţinţi (localitate ce, în prezent, îi poartă numele), lângă Orăştie, judeţul Hunedoara.
A avut, de la o vârstă fragedă, înclinaţii către tehnică, iar în şcoala primară din satul natal era cunoscut ca un spirit deosebit de inventiv, reparând ceasornice şi încercând să construiască mici maşinării “perpetuum mobile”.
În perioada studiilor liceale, efectuate la Orăştie şi Sibiu, potrivit ”Dicţionarului Membrilor Academiei Române” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, 2003) Aurel Vlaicu a devenit preocupat de problema zborului mecanic, construind diferite mecanisme şi modele de planoare. A urmat cursuri tehnice superioare la Viena şi la München, perioadă în care a elaborat proiectul unui avion. În timpul şederii la München a proiectat primul aparat de zbor cu aripi batante, acţionat de arcuri, dar a abandonat acest proiect convins fiind că viitorul îl reprezintă aeroplanele acţionate de motoare, potrivit http://www.orastieinfo.ro/.
În anul 1908 a fost, pentru o scurtă perioadă, inginer la fabrica de automobile Opel din Rüsselsheim.
Revine în ţară în acelaşi an, în satul natal Binţinţi, unde proiectează şi construieşte, un an mai târziu, unul dintre primele planoare româneşti, numit “Vlaicu-1909″, cu care efectuează mai multe zboruri demonstrative.
În toamna anului 1909, se mută în Bucureşti, fiind angajat ca inginer în cadrul Arsenalului Armatei, iar cu sprijinul acestuia începe construcţia aeroplanului. Lucrând asiduu împreună cu muncitorii şi cu alţi ingineri, Vlaicu termină de construit la începutul lunii iunie 1910 aparatul cunoscut sub denumirea ”Vlaicu I”. “Vlaicu a introdus pentru prima dată inelul protector în jurul motorului, cunoscut sub numele de inel NACA. A perfecţionat aripa cu profil variabil (concepută de Vuia), a introdus un reductor între motor şi elice, a utilizat două elice coaxiale contrarotative, a introdus direcţia dublă, trenul de aterizare pe roţi independente şi frâna pe roţi”, notează aviatori.ro.
Pentru prima dată a scos aeroplanul său pe câmp la 16 iunie 1910, dar cele două încercări de a-l ridica de la sol au eşuat (din cauza unei mici defecţiuni la motor, respectiv din cauza unei probleme ce privea comenzile aripilor aparatului).
Fericit că îşi realizase visul, Aurel Vlaicu avea să declare într-un articol intitulat “Impresii din văzduh”: “Bucuria cea mai mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi asta era principalul.”
În următoarele zile, Vlaicu a mai efectuat câteva zboruri cu aeroplanul său până într-o zi când, zburând la o înălţime mai mare ca de obicei, comenzile de manevrare ale aparatului s-au blocat, iar acesta a căzut, fiind puternic avariat. De acum, Aurel Vlaicu începe să gândească proiectarea şi construirea unui nou model de aeroplan, fiind creată, în 1911, o variantă îmbunătăţită – ”Vlaicu II”.
În 1912-1913 a proiectat avionul ”Vlaicu III”, pe care însă nu a mai apucat să-l construiască.
A obţinut cu Vlaicu II, în 1912, distincţii importante la concursul aviatic de la Aspern, lângă Viena, notează ”Dicţionarul Membrilor Academiei Române”. În ţară, în perioada 1910-1912, a efectuat zboruri de încercare şi demonstrative cu ”Vlaicu II” la Bucureşti, Blaj, Sibiu, Braşov, Iaşi, Ploieşti, Lugoj, Orăştie, Alba Iulia, Târgu Mureş.
Aurel Vlaicu şi-a pierdut viaţa în urma prăbuşirii cu avionul Vlaicu II, lângă comuna Brăneşti, aproape de Câmpina, la 31 august/13 septembrie 1913, în timp ce încerca să treacă Carpaţii. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Pe locul unde a avut loc tragedia, este înălţat un monument ce reprezintă o acvilă cu aripile deschise, îndreptate spre cucerirea Carpaţilor.
La 28 octombrie 1948, a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Alături de Henri Coandă, de Traian Vuia şi alte nume celebre, Aurel Vlaicu poate fi considerat unul dintre precursorii aeronauticii moderne şi unul dintre părinţii aviaţiei mondiale.
Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa – Aurel Vlaicu îi poartă numele. În 2011, aeroportul a fost declarat monument istoric de importanţă naţională şi este considerat al treilea cel mai vechi aeroport din lume încă funcţional, fiind inaugurat în 1920, potrivit bucharestairports.ro.
În anul 2000, Banca Naţională a României (BNR) a emis o bancnotă, cu valoarea nominală de 500.000 de lei, pe care era chipul lui Aurel Vlaicu. În anul 2005, odată cu denominarea leului românesc, BNR a pus în circulaţie o bancnotă, cu valoarea nominală de 50 de lei, cu chipul lui Aurel Vlaicu, folosită şi în prezent. În octombrie 2010, BNR a pus în circulaţie, în scop numismatic, două monede metalice cu valoarea nominală de 50 bani, dedicate aniversării a 100 de ani de la primul zbor românesc efectuat de Aurel Vlaicu, cu un aparat de construcţie proprie, şi anume: o monedă metalică de circulaţie cu caracter comemorativ şi o monedă metalică pentru colecţionare, arată bnr.ro.
O serie de obiecte personale care i-au aparţinut lui Aurel Vlaicu, documente, brevete, scrisori, fotografii originale, ceasul cu monogramă pe care l-a avut asupra lui când s-a prăbuşit, precum şi masca mortuară sunt expuse la Muzeul Naţional al Aviaţiei Române.
Ultimele comentarii