În data de 18 octombrie 1409, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a donat domeniul Hunedoarei familiei lui Voicu, tatăl lui Iancu, drept recunoaştere a meritelor militare ale familiei.
Se pare că în septembrie 1409, Voicu, împreună cu membri ai familiei sale, a câştigat o bătălie împotriva turcilor, în Ţara Haţegului. Regele Sigismund ducea la acea dată o politică favorabilă elitelor militare ortodoxe din Transilvania, încercând astfel să le atragă de partea sa, contracarând conflictele iscate câteodată de marea nobilime maghiară.
Construcţiile de anvergură la castel apar ceva mai târziu, până în anul 1441, pe vremea lui Iancu de Hunedoara, şi sunt finalizate de Matia, fiul acestuia. Ultimele modificări la castel sunt făcute de Gabriel Bethlen, în secolul al XVII-lea. Iancu de Hunedoara a murit în data de 11 august 1456 de ciumă, la Zemun, lângă Belgrad.
Cu doar câteva săptămâni înainte, armata sa îi învinsese, ajutată de către călugărul franciscan Giovanni de Capistrano, pe turci, în bătălia de la Belgrad.
Iancu de Hunedoara era cel mai mare strateg militar al Europei Centrale şi de Sud – Est. El a intrat, ca şi tatăl său, Voicu, în serviciul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. A devenit ban de Severin şi apoi voievod al Transilvaniei. Cariera sa militară a cuprins mai multe bătălii împotriva turcilor: „Campania cea lungă” din Serbia, Bulgaria şi Bosnia Herzegovina (1443 – 1444), cea de la Varna (1446), în urma căreia moare regele Vladislav I, iar Ioan (Iancu) este numit guvernator al Ungariei, bătălia de la Kosovo (1448), când este înfrânt de turci.
Cea mai importantă rămâne cea de la Belgrad, din 22 iulie 1456. La finalul acesteia îl obligă pe sultanul Muhammad al II-lea (cuceritorul Constantinopolului) să-şi abandoneze ofensiva spre vestul Europei. Istoricii spun că această bătălie a întârziat cu 70 de ani intrarea turcilor în Europa de Vest. Din păcate, după bătălie, în tabără a izbucnit epidemie de ciumă, în urma căreia a murit Ioan de Hunedoara.
Chiar şi sultanul s-a întristat la auzul veştii că învingătorul său a murit. Sfântul Părinte l-a numit drept „atletul cel mai puternic – unic – al lui Hristos”. Papa Calixt al III-lea a dat o enciclică, prin care, în fiecare zi, la ora 12, se trag clopotele bisericilor catolice din toată lumea în memoria lui Ioan (Iancu) de Hunedoara, chemând credincioşii la recitarea rugăciunii „Angelus”. La Vatican, acest moment este public duminica şi în timpul sărbătorilor religioase, când pelerinii se strâng în Piaţa San Pietro pentru a recita rugăciunea împreună cu Sfântul Părinte.
De asemenea, Matia, fiul lui Iancu de Hunedoara, a fost timp de 32 de ani regele Ungariei, iar domnia sa este considerată ca unul dintre cele mai glorioase capitole din istoria țării vecine.
„Momentul de cotitură în viaţa familiei s-a produs la 18 octombrie 1409, când regele Sigismund de Luxemburg dăruia ,,pentru slujbele lui credincioase în loc şi în timp potrivit” moşia (possessio) regală Hunedoara cu domeniul ei, soldatului de curte (cavalerului) Voicu, fiul lui Şerb (Wayk filius Serbe), fraţilor săi Mogoş şi Radul, vărului său Radul, şi fiului său Iancu.
Diploma de danie din 1409 menţionează că este vorba de o donaţie nouă (nova donatio), nu de reconfirmarea uneia mai vechi, fapt ce indică o relaţie specială, de favoare excepţională, cu regele. Scribii cancelariei regale plasează moşia în mod eronat în comitatul Alba. Abia actul de punere în stăpânire, săvârşită la 28 octombrie în acelaşi an, de slujbaşii Capitalului din Alba Iulia corectează greşeala şi plasează moşia în comitatul Hunedoara. Forma privilegială a actului de danie a fost emisă la 10 februarie 1410.
Întrucât domeniul Hunedoara a jucat un rol atât de important în ridicarea Hunedoreştilor, este cazul să prezentăm pe scurt evoluţia sa. Cercetătorii nu s-au pus de acord în ce priveşte mărimea domeniului la data donării şi realităţile aflătoare pe domeniu. În monografia sa, Camil Mureşan afirmă că e vorba de ,,castelul Hunedoara cu pământurile ce ţineau de el, cuprinzând oraşul şi vreo 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier”.
Astfel se constituia în proprietatea familiei lui Voicu un domeniu cam tot atât de întins ca acela aparţinător de cetatea Devei şi în urma acestei danii familia lui Iancu de Hunedoara ajunge să deţină o poziţie fruntaşă în rândurile nobilimii provinciale de stare mijlocie. Încercând să evalueze mărimea domeniului, Iosif Pataki afirmă că ,,se poate deduce că în perioada aceasta ţineau de el în afara târgului Hunedoara, satele din apropierea cetăţii, în primul rând cele de pe valea Cernei şi a afluenţilor ei, spre vest toată regiunea Pădurenilor cu aşezările de acolo, iar spre est câteva sate din valea Streiului, în total vreo 25 de aşezări. Dincolo de acest număr relativ redus de sate, care aveau însă hotare întinse, domeniului îi aparţineau nişte păduri uriaşe, care şi în a doua jumătate a secolului al XVII-lea se mai învecinau cu cele ale scaunului Orăştiei, Sebeşului, Sibiului, ajungând până la Carpaţii Meridionali”. Alţi istorici, ca Adrian Andrei Rusu, formulează rezerve serioase în legătură cu extensiunea domeniului la data donării sale. Nu doar că întinderea domeniului era mai mică decât se afirmă, dar şi cetatea era ,,o ruină de cetate, care nu mai avea nici un fel de importanţă politică”.
Actul donaţional din 18 octombrie 1409 a adus familiei Hunedoreştilor şi blazonul ei nobiliar, având ca emblemă un corb cu aripile uşor desfăcute şi purtând în cioc un inel. După ce Iancu de Hunedoara şi-a câştigat faima de erou al luptelor cu turcii şi fiul său mai mic, Matia, a ajuns rege al Ungariei, pe seama blazonului au apărut felurite legende în legătură cu originea familiei care îl purta.
Cea mai cunoscută dintre ele spune că regele Sigismund de Luxemburg, aflat în trecere prin Transilvania spre Ţara Românească, a fost găzduit de un nobil român din părţile Hunedoarei şi s-ar fi îndrăgostit de fiica acestuia, cu care ar fi avut o relaţie. La despărţire, regele i-ar fi dăruit tinerei un inel, ca semn de recunoaştere pentru copilul ce avea să se nască din dragostea lor şi pe care viitoarea mamă trebuia să-l trimită la curtea regală când va fi mare. Apoi, fata a fost căsătorită cu un boier din Ţara Românească refugiat în Hunedoara numit Woyk (Voicu). Copilul născut a fost botezat Ioan (Iancu, Johannes) şi la scurt timp a rămas orfan de tatăl său vitreg. Odată, la o vânătoare, un corb atras de strălucirea inelului, l-a furat şi s-a aşezat cu el pe o creangă de copac. Unchiul băiatului a săgetat corbul şi a recuperat preţiosul inel, cu care mai târziu s-a prezentat la curtea regală, a fost recunoscut, luat sub protecţia regelui şi dăruit cu moşii întinse. După întâmplarea din copilărie, regele i-a dat un blazon înfăţişând tocmai corbul cu inel în cioc.
Este important de menţionat că asemănarea blazonului cu stema Ţării Româneşti, o pajură cu o cruce în cioc, a fost adusă ca argument pentru venirea familiei din Ţara Românească şi pentru înrudirea ei cu familiile domneşti de aici. O altă legendă, cu totul fantezistă şi care nu merită niciun fel de crezare, a fost plăsmuită de umanistul italian Anton Bonfinius, istoricul oficial al curţii regelui Matia Corvinul.
Pentru a-şi măguli stăpânul, acesta alcătuieşte o genealogie fantezistă, potrivit căreia familia Huniazilor (sau Corvinilor, cum s-au mai numit după blazonul cu corb), ar descinde din familia romană Valeria Corvina. În vremea împăratului Augustus, un urmaş al familiei Corvina ar fi fost trimis în Pannonia să înăbuşe o răscoală, iar urmaşii săi s-au strămutat în Transilvania, unde au adus numele Corvinus.
Vreme de trei decenii de la donaţia făcută în 1409, în viaţa domeniului Hunedoara nu s-au produs schimbări esenţiale. Faptul se poate explica prin aceea că membrii familiei erau ocupaţi cu organizarea moşiei de curând primite, iar doi dintre beneficiarii donaţiei muriseră în scurt timp. Astfel, pe la 1419, Voicu nu mai era în viaţă, iar la 1429 era mort şi Radu (sau cu noul său nume, Ladislau), care după moartea lui Voicu reprezenta interesele familiei. Domeniul se pare că era bine condus şi dădea un venit bun, din moment ce îi asigura lui Ioan (Iancu) mijloacele financiare ca să poată pleca în toamna anului 1431 în suita regelui Sigismund de Luxemburg în Italia şi chiar să-l împrumute pe rege în anii următori, în repetate rânduri, cu importante sume de bani. Aceleaşi venituri le permiteau celor doi fraţi să întreţină pe cheltuială proprie 50 de lăncieri, aflaţi în permanenţă la dispoziţia regelui”, a scris în Monografia județului Hunedoara regretatul Vasile Ionaș, fost director al Arhivelor Naționale Hunedoara.
Ultimele comentarii