Ioan (Iancu) de Hunedoara a fost un simbol al timpului său, a reușit, după bătălia de la Belgrad din iulie 1456, să oprească expansiunea otomană mai bine de jumătate de secol. Scopurile urmărite și țelurile sale serveau cauzei dezvoltării economice, sociale, politice sau culturale a popoarelor în mijlocul cărora a trăit. A înțeles că marele pericol pentru popoarele din răsăritul Europei, în secolul al XV-lea, era cucerirea otomană, care ar fi dus la frânarea progresului economic și cultural, prin jaf și abuzuri, în teritoriile cucerite.
În cartea sa, „Ioan de Hunedoara și vremea sa”, Camil Mureșan a demonstrat în ce a constat geniul politic și militar al lui Ioan de Hunedoara, care a știut că trebuie să lupte cu marii feudali ca să îi convingă că era nevoie de liniște și ordine internă, să caute sprijinul unor cât mai largi pături ale populației pentru apărarea și centralizarea statului, având strânse legături cu orașele și făcând concesii țărănimii, așa încât să-și asigure sprijinul unor mase largi, s-a folosit și de mijloacele suficiente de care dispunea, ca să își întărească armata cu trupe de mercenari. Istoricul explică și faptul că metodele lui Ioan de Hunedoara purtau pecetea mentalității feudale, prin întărirea poziției personale, prin adunarea de moșii, dar folosind-o și pentru a-și plăti trupele, ocupându-se fără incetare de instruirea armatei, îngrijindu-se de nevoile ostaşilor, de plata soldei la timp”, ca și de obligațiile militare pe care le aveau față de el mulți nobili mărunți și cnezi mai ales din Transilvania, Camil Mureșan precizând că „această putere a pus-o în slujba țării, mai presus de interesele lui”. A folosit „ofensiva ca formă principală de luptă împotriva turcilor, venind în ajutor popoarelor balcanice pe a căror colaborare a contat în campaniile militare”.
Ca diplomat, „s-a adresat întregii Europe, atrăgându-i atenția asupra luptei pe care o ducea și a însemnătății ei pentru soarta tuturor popoarelor. Papalitatea, Polonia, Imperiul germanic, oraşele italiene, Aragonul, Franţa, Burgundia sunt puterile pe care a încercat necontenit să le smulgă din amorţirea şi indiferenţa lor”, chiar dacă încercările sale au reușit doar în mică măsură. În schimb, l-au ajutat „devotamentul poporului său şi al popoarelor invecinate”, sub flamurile sale au luptat „maghiari, români, sârbi, bulgari, cehi, poloni, nemţi sau chiar elemente izolate din ţări şi mai îndepărtate, ca Italia, Elveţia, Franţa ori Spania”, iar „războiul şi victoria nu erau un scop, ci un mijloc”, ținta lui fiind „să pună capăt războiului și să asigure pacea”. „Era în primul rând un om al armelor, nu a urmărit înfăptuirea păcii doar pe calea războiului cu turcii”.
Camil Mureșan a demonstrat astfel că „Rolul pozitiv pe care l-a jucat în istorie personalitatea sa nu apare, deci, numai din marile lui calităţi personale, ci în primul rând din faptul că activitatea sa, interesele sale și ale păturii sociale din care făcea parte au coincis — în împrejurările particulare ale momentului istoric – cu interesele păturilor mai largi ale poporului şi cu sensul evoluţiei progresive a istoriei în general”. Gloria sa a fost simplă, sobră, durabilă.
Nu se cunoaște anul nașterii lui Ioan (Iancu) de Hunedoara. Potrivit unor surse ar fi fost născut în 1387, altele – în jurul anului 1407, ca fiu al lui Voicu, „un gentilom destul de modest al comitatului pur românesc Hunedoara” și al Elisabetei de Margina (Elisabeta Mărginean).
În 18 octombrie 1409, familia sa a primit de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, domeniul și castelul Hunedoarei drept răsplată pentru fapte de arme în luptele cu turcii.
Ioan de Hunedoara a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, era unul dintre cei mai bogați nobili ai Europei timpului său. A fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446 – 1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453 -1456.
A scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Ioan (Iancu) de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul.
A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmet II, la Belgrad în 1456.
A fost tatăl regelui Matia (Matei) Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.
După bătălia de la Belgrad, din iulie 1456, Europa sărbătorea victoria la curtea imperială germană, la Veneţia, în Anglia, papa onorându-l cu laude „până deasupra stelelor” pe Ioan (Iancu), considerat fortissimus athelta Christi (atletul cel mai puternic al lui Hristos).
Victoria de la Belgrad a oprit înaintarea turcilor în Europa pentru aproape 70 de ani.
Marele comandant a căzut răpus de ciuma răspândită din tabăra otomană în tabăra de la Zemun, la 11 august 1456.
Unii dintre istorici spun că el a fost înmormântat la Alba Iulia, în inima Transilvaniei natale, alții consideră că în Catedrala Romano – Catolică „Sf. Mihail” s-ar afla cenotaful lui Ioan (Iancu) de Hunedoara.
În epitaful alcătuit de Ioan de Capistrano, călugărul ostaș alături de care luptase și îi învinsese pe turci, scria: ,,A CĂZUT COROANA REGATULUI, S-A STINS LUMINA LUMII!”.
Până și sultanul Mehmet al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut niciodată un asemenea om.”
Ultimele comentarii