La întrunirea Consiliului Parohial al Parohiei Ortodoxe Române din Hunedoara din 23 iulie 1936, membrilor acestuia li s-a adus la cunoștință că deputatul liberal Constantin Bursan (foto de mai jos) le-a transmis, prin primarul Ioan Brâncoveanu, că dorește „să edifice în parohia noastră o biserică nouă cerând doar ca parohia să-i pună la dispoziție terenul în acest scop”.
Deja în luna septembrie 1936, Constantin George Bursan donase 3.000 de lei pentru noul lăcaș, iar membrii Consiliului Parohial au decis să-i trimită o scrisoare de mulțumire.
Planul noii biserici a fost realizat de către arhitectul Berechet Ionescu de la Patriarhia din București. Și Consiliul orașului Hunedoara a pus inițial la dispoziția parohiei, cu titlu gratuit, 800 de metri pătrați, în mijlocul pieții, în locul fântânii, pentru construirea bisericii (n. red.: acea fântână nu mai există astăzi).
În 10 octombrie 1936 se constituie și un comitet de construcție, din care fac parte: protopopul Nicolae Suciu, primarul Ioan Brâncoveanu, primepitropul Ioan Dima, directorul Uzinelor de Fier, Mihail Gheorghiu, inginerul Dimitriu Bratu, Iosif Hurdu și Mihai Oprișan, cu mențiunea că în timpul lucrărilor, atunci când va fi nevoie, vor putea fi cooptați și alți membri. O zi mai târziu, Adunarea Parohială se întrunește la Casina Română într-o ședință extraordinară și decide să-l aleagă ca notar pe Nicolae Todea, iar ca membri verificatori pe dr. Ioan Popoviciu și pe primarul Ioan Brâncoveanu. În prezența arhitectului Berechet Ionescu, dar și a 38 de membri ai adunării, protopopul Nicolae Suciu spune că gestul deputatului Constantin Bursan „a săpat o brazdă adâncă în inimile credincioșilor Parohiei noastre și trebuie să-i păstrăm toată dragostea noastră”. De asemenea, tot atunci s-a decis să se organizeze o colectă printre enoriași, iar banii strânși să fie folosiți fie la edificare, fie la înfrumusețarea noii biserici.
Câteva luni mai târziu, în 14 aprilie 1937, moare Simion Chirca, membru în consiliile parohial și protopopesc. Acesta a lăsat toată averea sa imobilă și o parte din cea mobilă Fundației „Simion și Sofia Chirca din Hunedoara” spre administrare Consiliului Protopopesc Ortodox Român din Hunedoara.
Deși Consiliul orașului dăduse 800 de metri pătrați pentru construirea bisericii, deputatul Constantin Bursan nu este de acord cu acest lucru și în 28 iunie 1937 la ședința Consiliului parohial și protopopesc, membrii decid să trimită 3 reprezentanți la parlamentar „căruia să îi ceară să fie mai cu răbdare, până după dezbaterea succesiunii după defunctul Simion Chirca (14 iulie 1937)”. Bursan dorea ca biserica să se construiască în locul Fundației „Simion și Sofia Chirca din Hunedoara”, dar unii membrii ai Consiliului au considerat că Fundația nu ar trebui dărâmată, pentru că „este o cetate rezistentă a românismului pe teren comercial, pentru o biruință a românismului, astfel că n-ar trebui stricat cu edificarea bisericii”.
În 13 aprilie 1939, membrii Consiliului Parohial și deputatul Constantin Bursan nu ajunseseră la niciun rezultat privind terenul pe care să se construiască noua biserică. Deși nu mai era primar al Hunedoarei, Ioan Brâncoveanu a rămas omul de legătură între Constantin Bursan și Consiliul Parohial (Petru Perian a devenit în 1938 primar al Hunedoarei).
Între timp, au apărut și probleme legate de teren, pentru că așa cum rezultă din documentele privind construirea bisericii, urmașii lui Simion Chirca deschiseseră proces privind succesiunea, ei dorind jumătate din ceea ce lăsase Chirca drept moștenire fundației și implicit parohiei. Deputatul Bursan a transmis prin Ioan Brâncoveanu că și dacă nu i se va pune la dispoziție terenul în mod gratuit, este dispus să dea Bisericii rente de stat de un milion de lei, care vor aduce anual un venit de 30.000 de lei. De altfel, Bursan a transmis că pe credincioși nu îi interesează cât va costa construirea bisericii și că el dorește să facă acest lucru din banii săi. Mai mult, el nu a vrut ca biserica să fie construită pe terenul donat gratuit de către Primărie pentru că ar fi fost micșorată Piața orașului, iar lăcașul ortodox ar fi fost „expus zgomotului vehiculelor și târgoveților”.
În 6 mai 1939, Consiliul s-a întrunit din nou. Din documente rezultă că fondul de construcție al bisericii ajunsese de la 6 la 9 milioane de lei, iar banii fuseseră deja depuși la Banca „Corvineana” din localitate. De asemenea, în data de 4 mai 1939, Tribunalul a dat câștig de cauză Consiliului Parohial în procesul cu succesorii lui Simion Chirca, la care s-au mai adăugat și 37.500 de lei „cheltuieli advocațiale și cheltuielile către Stat”. Totuși, decizia nu era definitivă, așa că s-a dezbătut ca membrii Consiliului să își ia responsabilitatea ca în cazul în care succesorii continuă procesul și vor câștiga să fie despăgubiți pentru „jumătatea litigioasă”. În același timp, Consiliul a discutat că ar fi bine ca parohia să cumpere o casă aflată în apropierea locului în care urma să se construiască noua biserică. „Având depusă suma de 9 milioane de lei și momentan neavând trebuință de ei, respectiv de toată suma, ar fi bine să se cumpere CASA LICKER, pentru a mări perspectiva bisericii, spre Piață”, a spus protopopul Nicolae Suciu.
În data de 12 mai 1939, Consiliul Parohial și Protopopesc, se întrunește în ședință mixtă în locuința deputatului Constantin Bursan din Hunedoara. Parlamentarul le-a comunicat celor prezenți că a luat legătura cu Emil Prager, unul dintre cei mai mari antreprenori din România, ca să facă devizul pentru „înfăptuirea planului măreț”. El a comunicat că dorește ca „soclul și treptele să fie făcute din trahit de Deva și întreaga Biserică să fie un monument care să înfrunte secolele. Pereții vor fi clădiți din cărămidă de Sîntimbru și înveliți cu piatră de Banpotoc”. De altfel, Bursan a anunțat că îi plătise un acont de 3 milioane de lei lui Prager, iar 9.450.000 de lei i-a depus la Banca Națională a României. Mai mult, Constantin Bursan a fost de acord să cumpere Casa Licker, căruia să i se dea materialul ce rezultă din demolarea imobilului. În plus, Uzinele de Fier donaseră 500.000 de cărămizi, care nu puteau fi folosite pentru construirea bisericii, dar pe care Consiliul să le vândă, iar banii să fie folosiți pentru achiziționarea Casei Licker, dar dacă suma nu era suficientă, atunci, în completare, să se împrumute bani din fondul depus la Banca „Corvineana”.
În sfârșit, în 11 iunie 1939, Consiliul aprobă să cumpere cu 700.000 de lei, deși suma cerută li s-a părut exagerată, casa de la Iuliu Licker, dar membrii cer ca în contract să fie trecute și anumite pretenții ale Bisericii, astfel încât prăvăliile din dreapta lăcașului ortodox „să nu fie închiriate oricui și să se evite prezența fierarilor, cizmarilor etc.”.
În 15 iunie 1939 se comunică faptul că noua biserică va purta hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și că va avea 33 de metri lungime și 19 metri lățime, putând ca înăuntru să încapă 600 de persoane și mai înghesuite 1.300.
În 18 decembrie 1939, s-a anunțat că deputatul Constantin Bursan a mai cumpărat de la Iuliu Licker 85 de metri pătrați, pentru care a mai plătit 400.000 de lei, iar Uzinele de Fier au donat pentru noua biserică 100.000 de lei.
În sfârșit, în data de 21 mai 1940 se pune piatra de temelie pentru construirea noii biserici.
Lucrările au continuat în timpul războiului, însuși mitropolitul Nicolae Bălan a vizitat în cel puțin două rânduri șantierul.
În ședința din 28 septembrie 1942 Consiliul Parohial anunță că „lucrările de construcție ale Bisericii Catedrale, atât în interior, cât și în exterior, inclusiv pictura și montarea întregului mobilier, se consideră terminate”.
În 4 februarie 1944 și Societatea MICA din Brad a donat 50.000 de lei pentru catedrala de la Hunedoara. Documentele de la ședințele Consiliului Parohial mai consemnează o serie de donații, printre care terenuri din partea Primăriei, dar și a celor care dețineau proprietăți pe lângă biserică. De asemenea, Uzinele de Fier au făcut gratuit racordul electric, cu toate piesele necesare.
Sfințirea bisericii trebuia să aibă loc în 8 noiembrie 1946. Cel puțin așa rezultă din procesele-verbale ale ședințelor din octombrie 1946, când este consemnat faptul că prim-ministrul de atunci, dr. Petru Groza, și deputatul Constantin Bursan au purtat o discuție în acest sens la sfințirea unei alte biserici la Strei. Cert este că în 25 octombrie 1946 este consemnat în finalul documentului de la ședința Consiliului Parohial că „din cauza unor anumite împrejurări și din motive independente de voința Consiliului Parohial, sfințirea bisericii noi din Hunedoara s-a amânat pentru timp nedeterminat”.
În loc de final
După ce în toții anii în care Consiliul Parohial s-a întrunit și a luat decizii legate de construirea noii biserici, Nicolae Todea a fost secretar, el a ajuns primar al Hunedoarei. Peste ani, mai exact în 1979, el scrie în ce condiții a avut loc sfințirea Catedralei „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.
Din cele scrise de Nicolae Todea putem înțelege care era deja atmosfera în România. Se întâmpla în octombrie 1947. „Actul sfințirii Catedralei din Hunedoara s-a săvârșit în ziua de 14 octombrie 1947 de către Înalt Prea Sfinția Sa Mitropolitul dr. Nicolae Bălan al Ardealului, cu participarea reprezentantului Guvernului, Romulus Zăroni, reprezentantul Ministerului Cultelor, a ctitorului Constantin Bursan, reprezentanții autorităților județene și locale și mult popor, fiind sărbătoarea Cuvioasa Paraschiva. (…) Țin să precizez să se mai știe următoarele, pentru că, cele aci relatate, n-au fost cuprinse în niciun act sau document al vremii. Ele au fost discutate, stabilite și dispuse oral, în cerc foarte restrâns. Prezenți au fost: ÎPS dr. Nicolae Bălan, mitropolit al Ardealului, ctitorul Constantin Bursan, protopopul Nicolae Suciu și subsemnatul, în calitatea ce aveam de primar al orașului Hunedoara. La dorința ctitorului (de altfel, a fost ultima lui dorință) pentru a se da „pe cât posibil” în acele vremuri de adânci transformări pe toate tărâmurile vieții în stat, importanța cuvenită ctitoriei Constantin și Alexandrina Bursan, constând din monumentala construcție cultică ortodoxă română din Hunedoara”, scria Nicolae Todea. Acesta a mai adăugat că împreună, cei patru, au decis să nu fie numit un preot „deservent” la catedrală până nu se găsește o persoană potrivită, iar slujbele să fie ținute de către protopopul Nicolae Suciu. Fostul primar încheie curajos pentru vremurile acelea, 1979, relatarea despre discuția dintre cei 4: „Discuția (…) s-a întâmplat în timp de câteva minute „în picioare” după terminarea mesei comune din prilejul Sfințirii Bisericii și înainte de plecarea definitivă a ambilor din Hunedoara. Niciunul din acești doi mari binefăcători ai Bisericii Ortodoxe din Hunedoara, respectiv Ardeal, n-au mai revenit la Hunedoara. Fiecare dintre ei și-a sfârșit viața în felul lui. (n. red.: Constantin Bursan a murit în închisoarea Văcărești în 18 ianuarie 1962, după 12 ani de detenție. Avea 74 de ani, iar în 1950 fusese condamnat la 25 de ani de temniță grea pentru infracțiunea de crimă de înaltă trădare și la 12 ani de închisoare pentru alte delicte)”.
Nicolae Todea scrie însă că în ceea ce îl privește pe mitropolitul Ardealului, dr. Nicolae Bălan, a mai avut contacte telefonice: „Între timp, intervenind la 30 decembrie al aceluiași an, abolirea monarhiei și instituirea Republicii Populare Române, împreună cu alți intelectuali din Hunedoara, și protopopul Nicolae Suciu a absentat mai mult timp de la îndatoririle sale de preot (…), în calitate de conducător al aparatului de Stat din oraș, în îndeplinirea atribuțiilor de a se lua jurământul de credință tuturor angajaților pentru R.P.R., neavând preot, am cerut telefonic, personal, mitropolitului Bălan, măsuri imediate. Mi-a cerut să fac recomandare de persoană și am propus delegarea preotului Adam Borșeiu de la Parohia vecină Răcăștie, singurul preot licențiat pe atunci din Protopopiat”.
Ultimele comentarii