Îşi petrece mare parte din viaţă în încăperea de la subsolul locuinţei sale, un conac sprijinit pe două coloane în stil doric, în genul teatrului antic al Eladei.

Acest bărbat cu trăsături de elizeu îşi poartă cu demnitate povara genialităţii, hotărât să înfrunte neghiobia, nerecunoştinţa şi răutatea semenilor, ridicând stindardul revoltei în respectul valorii autentice, al bunului simţ şi al expresiei artistice, dincolo de bine şi rău. În numele acestui principiu, izvorât din epicentrul creator al fiinţei sale, o voce interioară se rosteşte aidoma unui sunet de harpă, ieşit de sub vraja penelului, dinlăuntrul său, văzut ca un crater prin care se exhibă, se dăruieşte lumii. O lume, însă, nepregătită să-i recepteze, cum se cuvine, mesajul moral şi artistic, deopotrivă. E conştient de dramatica realitate abisală şi ştie, altfel nici că se poate: „Când străbaţi un spaţiu presărat cu ingratitudine, rişti să fii înghiţit de hăul creat de ingraţii care-l orchestrează.”

El n-are a-i reproşa omului de rând decât faptul că înghite hapuri, face temeneli mai-marilor zilei, sperând, de unde naiba atâta zel păgubos şi neghiob?, că vin vremuri mai bune. Şi merg mai departe, cu căciulile în mână, neştiind să discearnă între adevăr şi minciună, între autentic şi fals, într-o realitate care naşte monştri. Aceştia sunt cerberii care ne conduc şi ne înşală aşteptările. Cei care au principii şi îşi definesc un profil artistic sau de altă nuanţă, în respectul valorii autentice, înţeleg că suntem sortiţi să suportăm tirania grobienilor aflaţi, fie şi temporar, în fruntea bucatelor. Se cred veşnici, importanţi, ca şi cum lumea ar începe şi s-ar sfârşi odată cu ei.

Bărbatul cu alură de prinţ al unor vremuri în care, la curţi împărăteşti, nu se puteau strecura lichele, sau poate conte, după cum citesc în privirea şi în ţinuta lui, de stăpân al unui teritoriu artistic întins cât lumea, ajuns pe cel mai înalt piedestal, unul clădit special pentru el, artistul de geniu, omul integru, vizionar şi complet, ca statură umană există aici, între noi. El priveşte lumea cu un ochi critic, încrucişează spada cu nevolnicii ajunşi în posturi cheie, când decizia lor produce arşiţă pe ogorul peste care au ajuns stăpâni. Satira sa e necruţătoare în a-i înfiera prin caricatură. Nu exagerându-le anumite trăsături, ci punându-i în lumină aşa cum sunt, dezgoliţi de caracter, incompetenţi, cu dispreţ faţă de valori. Un ins lipsit de onoare, o non valoare se expune oprobriului public, dar publicul încă se căciuleşte, nu-i vede faţa ascunsă, mizeria morală şi deşănţarea în a călca pe cadavrul a ceea ce s-ar cuveni să fie o societate întemeiată pe principii, pe valori, pe onestitate. Îşi dă seama că întunecarea minţii îi va întârzia să vadă Adevărul.

Cine-i om şi cine-i brută? Sau lup în haină de oaie, ca să fiu mai pe înţelesul celor care încă nu disting abisul dintre valoare şi fals. Unde-i spiritul civic, de ce nu-şi fac auzită vocea aceia pe care cerberii puterii îi mânuiesc după bunul lor plac? Atunci când un artist – elogiat la curţi regale şi la înalte foruri statale internaţionale – este hărţuit în ţara sa, agasat cu inspecţii şi controale din partea unor autorităţi anapoda, ei bine, te întrebi: „Încotro, dragi români?! Încotro şi până când?!”

Dar prinţul nostru, încoronat cu zeci de distincţii la nivel statal, papal, regal, mondial, nu depune armele, nu se lamentează, nu descurajează. El pune lupa pe infractori şi îi descoperă, îi ridiculizează și îi așază la stâlpul infamiei pe mai–marii bucatelor care le ţin trena şi le îngăduie să-şi împlinească destinul tragic. Incompetenţa şi ilegalitatea, impostura şi dispreţuirea valorilor sunt racile care alcătuiesc putregaiul unei societăţi, împuţită chiar la vârful ei. Prinţul nostru – pe numele lui Ştefan Popa Popa’S – înfige spada în cei care ne batjocoresc, mimând bune intenţii şi lasă să se scurgă puroiul ce ne otrăveşte fiinţa naţională, pângărindu-ne valorile.

Unde se aflau românii când artistul nostru de geniu s-a întors de la Curtea Regală a Spaniei, iar la poartă îl aşteptau poliţiştii de la „locală”, pe considerent că au datoria să verifice o reclamaţie… O lume bezmetică îi devorează pe cei mai buni fii ai săi. Dar artistul nostru, elogiat în termeni care îi fac invidioşi pe oricare dintre celebrităţile lumii – „rege al caricaturii”, „cetăţean al lumii şi ambasador cultural”, „cel mai mare caricaturist al lumii” etc. etc. – îi prinde în insectar şi îi dezgoleşte de hainele ce le ascund lipsa de caracter, impostura, dispreţul faţă de lege, incompetenţa, slugărnicia faţă de cei mai mari ca ei.

Asemenea contelui Mîșkin, protoeroul marelui Dosto, el rostește, ca pentru sine, un crez de viață: „Îi voi ține pe toți (acești nemernici – n.m.) sub călcâiul meu”, fiind predestinat să se dedice, cu suflu de tribun înnobilat de Agora însăși, în chip înălțător, ca un sfânt. Spre deosebire de marele său predecesor, cu care un critic spaniol, Antonio Calderas de Jesus, îl compara în chip strălucit – e vorba de Constantin Brâncuși, țăranul român din câmpia elizee a Gorjului, ajuns, prin arta sa, să modernizeze și să înalțe spiritul epocii – Ștefan Popa Popa‘S se impune ca justițiar atunci când neica nimeni, ajunși pe cai mari în administrație, sufocă atmosfera cu respirația lor pestilențială, întunecând imaginea cetății și sănătatea ei morală. Triumful artei se susține, uneori, în clipe de răstriște, când e în pericol ierarhia valorilor și e viciat climatul de încredere că țara merge în direcție bună.

Înlăuntrul fiinţei sale se ascut instinctele, conştient de dramatica realitate abisală. Ştie, altfel nici că se poate: „Biată ţară, pe mâinile cui ai încăput? Ponegrindu-mă pe mine, te pălmuiesc pe tine, nu le pasă că-ţi merge rău. Ei fac tot ce pot ca lor să le fie bine. Peniţa şi penelul sunt armele cu care îi voi aşeza acolo unde merită. Se va sfârşi domnia lor oneroasă.”

În încăperea sacră, acolo unde îşi duce viaţa, cam două treimi, primeşte vizite, răspunde la telefon, onorează comenzi, confirmă parcipări la noi întâlniri cu mari decidenţi ai lumii. Este şi un răsfăţat al destinului, în acelaşi timp. Pe meritul său, nici nu s-ar putea altfel. Un gazetar francez, al naibii de inspirat – Guy Laurent – a scris despre el la modul acesta. Luaţi aminte! „Dacă La Bruyere şi Balzac ar trăi încă, ar descoperi în Popa’S un ilustrator de geniu: primul – pentru ”Caractere”, al doilea – pentru ”Comedia umană”.

Ştefan Popa Popa’S  vede cu toţi ochii săi interiori deodată; vede, ascultă, respiră aerul cristalin al vocilor interioare şi spectacolul sublim al acestora, al văzutelor şi al nevăzutelor. Ce să-ţi mai doreşti pe creasta acestei tragedii identitare? Suntem, peste veacuri, atât de aproape de Pindar, cu al său „să devii ceea ce eşti”, când prinţul nostru – delfinul, mutatis mutandis – rătăcit în miezul decadenţei, fără a ezita s-o descrie din interior, construieşte o lume nouă, din inima şi măiestria lui artistică. Fără teamă şi fără ezitare. Aşa cum cineva ar clipi, slobozindu-se din strânsorile educaţiei şi ale şovăielii de a fi, în sfârşit, tu însuţi. Definitiv şi fără întoarcere.

CONSTANTIN JICHIŢA

Sursa foto: smilefm.ro                                                                                                                       

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Inapoi Sus