Blestemul „Să facem ceva! Să mișcăm lucrurile!”

În România, cel mai mare blestem e cel legat de „Să facem ceva! Să mișcăm lucrurile!”. Sigur, acel „ceva” nefiind niciodată definit, iar cu mișcatul lucrurilor pare că toți vor să fie Iozefini.

De exemplu, pe marginea multora dintre șoselele din România, o serie de copaci stau să cadă. Multe dintre crengi se rup la o ploaie mai zdravănă. „Să facem ceva”, spune toată lumea, dar nimeni nu specifică ce anume. Ar fi suficientă o cerere pentru ca reprezentanții primăriilor, consiliilor județene sau ai CNADNR să se sinchisească și să trimită o echipă să rezolve problema.

Zilele trecute, câteva persoane se uitau cum un tembel îşi păruia soţia. Evident, scena se petrecea pe stradă. Treceam prin zonă, dar nu am observat ce se întâmplă, pentru că vorbeam la telefon. Un domn a venit la mine spunându-mi „să facem ceva”. M-o fi văzut mai voinică de credea că pot opri un malac să-şi pocnească nevasta. Culmea, am spus doar că sun la Poliţie şi idiotul s-a potolit. Cei 10 – 11 bărbaţi care au asistat cum acela voia să o lase fără păr pe biata femeie nu ar fi putut să intervină ceva mai repede?

Sunt doar câteva exemple locale. Sunt convinsă că şi dumneavoastră aveţi cu miile. Ce Dumnezeu ne-o fi făcut să devenim atât de delăsători, vorbăreţi, dar fără să fim în stare să definim acel „să facem ceva” şi chiar să rezolvăm problema? Aţi observat că şi atunci când se strică o amărâtă de yală la uşa unui bloc vecinii se strâng şi discută ore în şir? Normal – „să facem ceva!”. Nu ar fi mai simplu să strângă banii şi să cumpere o yală nouă?

Ce să mai vorbim despre discuţiile legate de vreun proiect de lege, care dacă ar fi aprobat mai repede ar schimba soarta a milioane de oameni! N-ar fi mai simplu să găsim soluţii, nu să discutăm de ce nu avem şi nu putem avea soluţii? Sunt convinsă că s-ar termina şi cu „Să facem ceva! Să mișcăm lucrurile!”.